Sunt frânt de oboseală. Unii mă ameninţă câteodată cu contra-eseuri sau contra-poezii, cu contra-bloguri sau alte forme de contra-comunicare, aşa cum a fost cazul unui om, drag mie, pe care am încercat să-l dojenesc în versuri. La toţi cei despre care scriu, chiar dacă-i cert, ţin. Este simplu, pentru că eu iubesc oamenii, cum bine a zis un prieten drag din Alba Iulia, care anul acesta împlineşte 72 de ani. Ce vreau să spun de fapt este că toate aceste scrieri se realizează greu, ca urmare a ceva. Acum, sincer, aş dormi. M-am pus însă la masă şi scriu. Nu mi-am făcut nici cafea, pentru că e trecut de 6 seara. E prea devreme pentru dormit şi prea târziu pentru cafea. Scriu despre ce mă frământă şi văd că mi-a rămas un bileţel pe birou, de dinainte de călătorie, pe care scrie: „îndoctrinare de cuplu”. Când urcam scările, cu bagajele, mi-a venit în minte titlul unui eseu pe care l-a scris Dâncu: „Despre cum ne bucurăm de libertate pe furiş”. Am mai scris despre eseul acesta, parcă. M-am gândit la handicapul pe care îl am în a mă înţelege, eu pe mine, darămite pe alţii. O categorie de persoane asupra cărora vreau să mă opresc o constituie „sfătoasele”. Este vorba despre acele femei, care au avut o viaţă de cuplu grea, deci înţeleg, sunt empatice cu necazul iar când întâlnesc o altă persoană, aflată în dificultate, dau fix sfatul prin care s-a rezolvat problema lor, atunci când ea, problema, s-a rezolvat de fapt „de la sine”.
„Sfătoasele” însă, privesc retrospectiv situaţia, că doar nu le dor ochii şi degrevând, odată cu uitarea, despre care Borges spunea în superbul „Alt poem al darurilor” că modifică sau anulează trecutul, încep să spună cum ar fi bine să se intervină într-o situaţie de cuplu.Omul are, în general, pornirea să se creadă centrul universului şi să trăiască iluzia că totul se rezolvă prin prisma propriilor experienţe. Bine spunea un om foarte drag mie, atunci când i-am cerut un sfat, într-o situaţie de iubire, după ce s-a gândit vreo 15 secunde(enorm): „, în iubire, toate cazurile sunt particulare”. Aşa cred şi eu, că este dificil să aplici şablonul, în cazuistica iubirii, însă, într-adevăr, multe comportamente şi greşeli sunt similare, atunci când oamenii se raportează la fenomenul iubirii. Luând un exemplu la întâmplare, pot spune că o fată care a stat foarte mult într-o relaţie, despre care nu-mi pot permite să spun că a fost bună sau rea, (poate că nu toţi „foştii” sunt răi) poate avea tendinţa, după ce a eşuat, să se răzbune şi pe alte relaţii, dând sfaturi proaste sau răutăcioase. Drept urmare, în virtutea sfintei prietenii de femeie, o altă fată, care poate se confruntă cu o situaţie rezolvabilă, poate cădea în retorica prietenei ei rănite care o îndeamnă la secesiune veşnică de partenerul pus în discuţie. Trebuie să admit că aici lucrurile ţin mult şi de tăria de caracter şi de personalitatea fiecăreia. Am văzut că în multe situaţii, când o iubită vine acasă şi spune că e tristă pentru că a auzit o poveste de cuplu, pozitivă sau negativă, nu este doar empatică. De multe ori tristeţea i se trage fie din idealizarea vieţii de cuplu a unora, bazându-se doar pe declaraţii sau informaţii trunchiate, fie din exagerarea negativă în analiza propriei situaţii de cuplu.
Era şi o poantă bună mai demult, cu şoricelul care se ascunde în rahat şi cineva îl scoate să-l mănânce, după ce altcineva, îl băgase să îl ascundă. Concluzia era: „nu toţi care te bagă în rahat îţi vor răul, nu toţi care te scot îţi vor binele!”. Cam asta se potriveşte şi cu sfaturile pe care şi le dau uneori femeile.Unele dintre ele nu stăpânesc noţiuni simple. Spre exemplu nu pot înţelege cum să ţii la cineva dacă te-ai despărţit, că dacă ţineai, nu te despărţeai. Mă refer la a păstrarea în modul cel mai sincer în suflet a unor emoţii pozitive, legate de cineva, chiar dacă nu mai relaţionez cu el. În viziunea multora, urmaşii celor care pârjoleau şi otrăveau totul, gândurile faţă de cineva cu care nu mai eşti, trebuie să fie cât mai otrăvitoare. Cu toate acestea, multe din persoanele „sfătoase” duc în cârcă un istoric plin de suferinţă, cauzată de lipsa de curaj şi asumare. În libertate însă „hai la războiu!”. Bine spunea Steinhardt în „Jurnalul fericirii”: „Baba dacă avea coif era ministru de război!”. Aşa şi „sfătoasele”, dacă ar avea baghete magice, i-ar transforma ele în broscoi pe „răii” care le chinuiesc prietenele.
Cândva un prieten de-al meu a scris o poezie foarte frumoasă fostei lui iubite, de care tocmai se despărţise. Despărţirea nu fusese din vina nimănui sau fusese din a amândurora. Fata căreia i-a fost dedicată poezia, i-a vorbit prietenei ei despre gestul iubitului. Gestul lui era dezinteresat. Cea care a luat instantaneu rolul de „sfătoasă” n-avea de unde să ştie ce a fost cu adevărat între cei doi. Prietenia nu se face la fără frecvenţă, adică ai sesiune de două ori pe an, la o cafea, timp de o jumătate de oră. Prietenia se întreţine, din punct de vedere al prezenţei în viaţa celuilalt, întocmai ca o relaţie de cuplu. Drept urmare, multe „sfătoase” sunt lipsite de elemente importante, atunci când li se cere(sau nu) sfatul. Şi „sfătoasa” noastră i-a dat prietenei ei sfatul să ignore gestul prietenului meu, considerându-l un gest interesat, judecând deci prin prisma propriilor experienţe.
Poate că fosta iubită a prietenului meu mai avea încă sentimente faţă de el şi poate că a simţit să-i mulţumească, atât. Poate pentru prietenul meu, fire foarte sensibilă, ar fi contat enorm confirmarea că ei i-a plăcut creaţia lui lirică. Totul s-a transformat însă într-o situaţie artificială, în care cea care a primit sfatul şi-a înăbuşit pornirea de-ai mulţumi celui pe care până de curând îl mângâia şi-l săruta. De asemenea, prietenul meu şi-a format impresia greşită că a avut de-a face cu o insensibilă. „Sfătoasa”, în schimb, şi-a trăit în continuare viaţa de cuplu, bună sau proastă, ne grăbindu-se să ia decizii drastice în propria-i viaţă .
Tactica pe care ea a sugerat-o, a putut sau nu să fie bună, nu ştiu. Ce pot să spun este că oamenii nu trebuie să-şi oprime sentimentele chiar dacă au luat decizii grele, cum ar fi, spre exemplu, despărţirea. Ei pot avea tăria să spună sau să-şi spună ceea ce cred despre un om, despre o situaţie sau despre o relaţie. A nu te exprima în dragoste, dacă au mai rămas lucruri de spus, poate echivala cu o amânare sau o înăbuşire violentă şi nedreaptă a propriilor sentimente.
„Sfătoasa”, veterană de iubire, la rându-i, ar sări acum să întrebe retoric:”ce rost mai are?”. Păi are, dragă „sfătoasă” are, pentru că modul în care te raportezi la cineva după o despărţire poate arăta adevăratul caracter pe care îl ai. Dacă tu provii dintr-un mediu în care nu există numai fericirea supremă sau cripta, află de la mine că este un mediu mincinos. În viaţa reală, asta pe care o trăiesc eu, lucrurile nu sunt numai albe sau negre, aşa cum încerci tu să-ţi impui. Tu ai preluat „ştafeta suferinţei” despre care am vorbit în Chezăşie pentru libertate, de la părinţi şi o porţi fără să-ţi dai seama. Mai mult decât atât, o mai ţii şi de flacără şi s-ar putea să te arzi rău de tot. Într-o discuţie despre prostie, pe care au avut-o la TVR, acum vreo 3 ani, Pleşu şi Liiceanu cădeau de acord că prostul se distinge de ceilalţi şi prin faptul că este inflexibil. Din păcate, nu ştiu dacă cei care dau dovadă de inflexibilitate ideatică în iubire sau care încearcă să îndoctrineze viaţa de cuplu, cu tot felul de articole şi alineate, preluate cu copy/paste, din statutul de „acasă” sunt foarte departe de o anumită capcană.
Aşa cum şi pe mine m-au corectat unele puncte de vedere, care m-au durut în primă fază, căci îmi atingeau orgoliu, tot aşa cred în îndreptarea oamenilor cu suflet bun, dar care încă sunt încorsetaţi în frici şi în idei fixe. Nu cred că cei care vin în vieţile unor persoane, fie că sunt fete sau băieţi, trebuie să ia asupra lor toate aşteptările cauzate de neîmplinirile anterioare. Nu e corect.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează