Pe cât succes am avut în plan politic sau profesional, pe atât zbucium în plan personal. Asta nu înseamnă că primele au fost ferite de trăiri tumultoase. Cum i-a spus un preot din Cugir mamei mele: „Doamnă, Flaviu va ajunge departe, pentru asta însă va trebui să lupte enorm!” O să-mi alternez în această scriere ultimii ani de viaţă, căutând o abordare atât a evoluţiei mele în plan public, cât şi una în plan personal. Am vrut, de mult, să scriu măcar un eseu despre domnul Gavril Toth. Domnul Toth a fost cel care printr-o insistenţă, venită parcă dintr-o altă lume, transmisă prin tatăl meu, m-a determinat să intru în politică. Mi-e greu să fiu atât de îndrăzneţ şi să mă gândesc la prenumele domnului Toth ca la o asociere cu Arhanghelul Gavril dar credinţa, imaginaţia şi mai ales puterea lui Dumnezeu sunt mari. O să mă gândesc, totuşi. Un „Gavril” m-a determinat să intru în viaţa publică. Aveam aproape 18 când am intrat în politică. Acum, când scriu, ar trebui cumva să mă tem de asta, pentru că statutul meu de astăzi nu mai are de-a face cu politica. Păi 100% nu mai are, însă eu nu pot să-mi ascund cu ipocrizie trecutul, pe care, pe lângă memoria mea şi a celor care m-au cunoscut, îl mai ţine şi Google viu. Aşa am ajuns dintr-un puştan, aflat în clasa a X-a, un băiat prea responsabil, de prea tânăr. Când am semnat adeziunea la partidul cu trei trandafiri, nu se înghesuia multă lume. Eu am făcut-o entuziasmat, convins de domnul Toth care avea nevoie de organizaţie de tineret. Când am aruncat un bulgăre răsunător de pământ pe sicriul domnului Toth, la sfârşitul lui mai 2000, m-am gândit la faptul că preşedintele social-democraţilor din Cugir, a trăit cât să mă mai propulseze în viaţa publică. E adevărat, parcursul meu a depins mult şi de felul în care m-am comportat, însă în viaţă există întotdeauna acele momente cheie, când apare cineva care ne schimbă viaţa. Apare un om care ne determină să o luăm pe alt drum şi astfel tot traiectul nostru se schimbă. În plan personal, într-a IX-a, am plătit pentru prima dată scump jocul cu dragostea. O fată era îndrăgostită de un foarte bun prieten de-al meu. Acesta nu o plăcea. Nici mie nu mi se părea nu ştiu ce. Asta doar pentru că nu mă uitasem mai atent la ea. Printr-un joc copilăresc, făcut în penultima zi a lui august 1997, l-am rugat pe prietenul meu să se prefacă îndrăgostit de ea şi să o întrebe dacă vrea să aibă o relaţie de prietenie. Fata a acceptat bucuroasă, căci îl plăcea mult, dar în momentul culminant, când aştepta confirmarea, prietenul meu i-a mărturisit că totul a fost o glumă. Deşi nu am făcut nimic premeditat, fata s-a refugiat înspre mine. Cum nu mai gustasem înainte, decât vag, din emoţia iubirii, m-am îndrăgostit foarte repede de ea. Iniţial atât eu cât şi el ne-am jucat cu sufletul ei. Istoricul fetei era dramatic. Nu avea tată iar maică-sa era prostituată. Fata, în schimb, era printre primii elevi la învăţătură, într-o clasă bună la cel mai bun colegiu din Cugir. Mai avea câteva surori şi un frate, aproape toţi cu rezultate foarte bune la învăţătură şi cu un comportament civilizat. Cea care îi îngrijea pe toţi era ea. Până nu am făcut acel joc total neinspirat, împreună cu prietenul meu, nu ştiusem nimic. Zilele următoare am aflat şi că în urmă cu doi ani fusese violată. O dramă…
Pe zi ce trecea o vedeam tot mai frumoasă. Mă îndrăgostisem şi de ea dar şi de suferinţa ei. Nu mă mai dezlipeam de ea. Fugeam de la ore ca să fim împreună. Ajungeam târziu seara acasă. O dată, de două ori, de trei ori, până când ai mei s-au autosesizat. Nu mă culcasem şi nu m-am culcat niciodată cu ea. Mă îndrăgostisem pur şi simplu de ea. La mijloc erau numai sentimente, nimic altceva. Sar peste foarte multele etape care înmagazinează zile lungi de suferinţă şi spun că din cauza statutului ei în plan familial, ai mei s-au opus cu vehemenţă relaţiei. Determinat de părinţi, fratele meu i-a cerut de faţă cu mine să mă evite şi când mă vede pe stradă. Sufeream enorm. Nu pot să uit cum într-o vineri seară, întâlnindu-ne la discotecă, ne-am oprit câteva secunde unul în dreptul celuilalt, privindu-ne din lateral, exact ca în filme, cu lacrimi în ochi şi apoi ne-am continuat drumul. Oftam, plângeam, sufeream mult după ea. Am mai încercat câteva împăcări pe ascuns dar faptul că trebuia să ne ferim iubirea o descuraja. Exigenţele familiei, pliate şi pe câteva atitudini de revoltă pe care le-am avut pe la discotecă, rezultând cu câţiva golani pe care i-am bătut bine, mi-au îngreunat situaţia. Aveam interdicţie notificată la discotecă. Când m-am dus într-o sâmbătă de noiembrie 97, la „Paradis”, cei de la intrare , ruşinaţi, n-au avut curaj să mă oprească. Mi-au şoptit doar că am interdicţie. M-am uitat lung la ei şi mi-am continuat drumul printre tinerii care se distrau. Nu exagerez cu nimic când mărturisesc faptul că din cauza unor sancţiuni fizice pe care le aplicasem unor vagabonzi în vinerile şi sâmbetele anterioare, când am trecut printre oameni s-a făcut un culoar. Admirat sau urât , eram faimos…O căutam pe ea. Nu era nicăieri. În acea toamnă se produsese o „secesiune” a discotecii şi o altă parte, aproape egală, era într-un alt spaţiu din oraş. Am presupus că este acolo şi m-am dus. N-am găsit-o nici în acel loc. Am plecat şi de la „Kometa”. Când treceam prin dreptul primăriei, dintr-o maşină răsuna puternic cântecul proaspăt pe atunci „Denpasar Moon”, cântat de Jessica Jay. Acel new entry m-a marcat pentru multă vreme. Îl asociez perfect contextului respectiv. A doua zi am aflat că fata, ameţită bine, se sărutase cu toţi prietenii mei. În săptămâna următoare m-am dus la discoteca în pofida interdicţiei. Am vrut să văd ce se întâmplă. Aşa era. După nişte beri, doi dintre prietenii mei, au cedat din nou şi profitau lacomi de buzele ei. Priveam consternat…În decembrie 1997, fata a plecat definitiv din Cugir şi de atunci nu am mai văzut-o niciodată. Am aflat că a revenit după vreo trei ani şi că era măritată. Îmi rămăsese fără tăgadă în minte ca prima persoană de care m-am îndrăgostit cu adevărat. Aveam puterea să surâd, deşi era un surâs amar, când îmi aduceam aminte de acea seară în care am luat o bătaie zdravănă cu furtunul şi cu lingura de lemn de la ai mei, pentru că am stat într-o luni seara până la 11 în oraş. Când l-au trimis pe fratele meu după mine, eu deja luasem colţul pe Racoviţă. O conduceam acasă. Când l-am văzut am îngheţat. Venea somnoros şi nervos înspre mine. L-am ţinut de mâini cât am putut de tare şi i-am şoptit că îl rog să nu mă umilească în faţa ei, promiţându-i că o duc acasă şi vin repede înapoi. Nici vorbă de înţelegere. A trebuit să îl las de mâini şi să-l rog să o lase în pace. Acesta s-a îndreptat spre ea şi i-a zis: „Domnişoară, te rog frumos să-l uiţi!” apoi i-a completat că dacă se mai apropie de mine va avea de-a face cu el. Am fugit în casă, ca dintr-un infern în alt infern. Deşi îmi iubesc părinţii ca pe ochii din cap, consider însă că şi acest tip de lucruri trebuie spuse. Când m-am refugiat la mine în cameră, am ţinut puternic clanţa ridicată în sus, până când nimeni nu a mai forţat uşa să intre. M-am trântit apoi în pat şi am adormit. Când m-am trezit dimineaţa, posterul cu Freddy Mercury, care ocupa mai mult de jumătate din uşă, era plin de sânge. Şi acea imagine m-a marcat mult. Eu nu greşisem cu nimic, iubisem doar. Iubirea nu ştia de program şi de reguli, era doar iubire…În 1998 am început o nouă viaţă. Dâra de sânge de pe uşă o ştersesem demult. Am cunoscut-o în februarie pe fata cu care în 2004 m-am căsătorit şi de care la sfârşitul lui 2007 am divorţat. Alte câteva experienţe m-au încercat succesiv, mereu dorindu-mi stabilitate. Cu toate acestea, în politică şi în tot ceea ce am făcut în plan public, rareori am eşuat. Domnul Gavril Toth nu greşise atunci când a pariat pe mine, cum ulterior, un alt om cu nume de sfânt, nu a greşit când mi-a dat o şansă. În absolut tot ceea ce am făcut am fost sincer. Pe parcursul acestor ani am avut uneori sentimentul că sinceritatea este o vină. Într-o experienţă personală de acum doi ani, felul de-a fi al unei persoane, mă împingea să mint. Era o persoană care vroia să audă numai veşti bune. N-am putut fi nesincer şi am fost nevoit să receptez astfel critici şi acuze care nu se mai sfârşeau. Asta a fost una dintre marile mele probleme. Educat să spun din prima ce cred, mi-am asumat calea adevărului atât în iubire, cât şi în profesie şi în viaţa publică. Unde s-au întâmplat toate acestea? Într-o lume în care pute de mincinoşi şi de falşi, de libidinoşi şi de prefăcuţi, de curve care se dau virgine şi de distruse care vor să-şi pună neîmplinirile pe seama oricui, numai să nu şi le asume. Am ţinut să expun şi felia aceasta de viaţă pentru a arăta încă o dată cât de mult greşim. Ba sporim exigenţele, ba suntem delăsători, iar educaţia pare a fi o artă. Uneori cerem copiilor să se comporte ca nişte adolescenţi, iar adolescenţilor să se comporte ca nişte copii, ignorând faptul că fiecare vârstă are specificul ei. Unii oameni salută deschiderea, alţii o critică. Cine are dreptate, în condiţiile în care suferim tocmai la acest capitol, al asumării situaţiilor în care ne implicăm şi al sincerităţii? Sunt tot mai obositor şi mai enervant, ştiu. Asta nu doar în scris, ci şi în plan personal. Nu sunt autoironic, chiar cred asta. N-am cum să mai ies din acest joc, din păcate.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează