Ultimul mare meşter iconar. Interviu Maria Deac Poienaru

maria poienaru 91 ani 08Maria Poienaru, femeia din Laz care a dus în toată lumea faima icoanelor pictate pe sticlă, s-a stins din viață la 92 de ani. În anul 2009, povestea într-un interviu publicat, la acea vreme, în revista albaiulianul că pictura e singurul lucru care o ține în viață. Un interviu de suflet, cu ultima descendentă a unei familii care, timp de 5 generaţii, a făcut istorie.

Doamnă Poienaru, de curând aţi împlinit 86 de ani (n.r 2009). Cum vă simţiţi?

Ce să vă spun… un pic se simte bătrâneţea, dar mă strădui să mă ţin tare. Cât o vrea Dumnezeu, oi rămâne pe picioarele mele. Multe nu le pot face şi la anii ăştia nu prea mai am foarte multe bucurii. Ceea ce mă ţine în viaţă este pictura. De fapt, mie mi-a plăcut să lucrez de tânără. Eram „minunea satului” şi, ca să mă laud acuma un pic, toată lumea mă ştia drept o femeie harnică din cale afară.

Mai lucraţi în prezent?

Da, lucrez… în fiecare dimineaţă mă trezesc la 4 dimineaţa şi până la ziuă îmi citesc rugăciunile. Pe urmă mă apuc de pictat. Lucrez aproape 8 ore pe zi.  Lucrul ăsta mă ţine în putere, deşi în ultima vreme mai am probleme cu vederea. Lucrez la comandă doar 3-4 icoane pe lună. Iau comenzi numai cât să pot să le lucrez bine. La bătrâneţe, lucrul merge mai încet. Acum, de exemplu, lucrez la câteva icoane foarte migăloase, iar una dintre ele se numeşte „Iisus Împărat”. Pentru mine, munca înseamnă jumătate rugăciune.

icoane poienaru 07Pictaţi de foarte mult timp… cum aţi început această „aventură” în lumea icoanelor pe sticlă?

De mică, lucram mult la brodat şi la cusut, iar din mâna mea au ieşit lucruri tare frumoase. Am tot vrut să mă apuc de icoane, însă tatăl meu mi-a spus la început că din asta nu se prea câştigă. Într-o zi însă, a primit o comandă de icoană. S-a întâmplat ca icoana comandată să o pictez eu, iar clienţii au rămas tare încântaţi. De atunci, nu am mai lăsat pensula şi culorile din mână. Mult timp, mă furişam într-o odaie şi, în timp ce părinţii mei credeau că citesc, eu pictam, de fapt. La început, mă trezeam şi noaptea din somn şi mă gândeam dacă am pictat bine sau nu ori dacă trebuia să folosesc alte culori sau alte linii. Multă lume se întreabă cum reuşesc să pictez atât de bine. Nu am şcoli în domeniu, am doar 7 clase, însă pe vremea mea se făcea altă şcoală. Iar în privinţa icoanelor, cred că Dumnezeu mi-a dat acest har.

Aţi reuşit să duceţi, prin munca dumneavoastră, faima Lazului în toată lumea…

Asta aşa este. Nu cred că e ţară în care să nu fie o icoană făcută de mine. De curând, cineva mi-a zis că a văzut la Muntele Athos o lucrare de-a mea şi asta m-a bucurat tare mult. De-a lungul timpului, mi-au trecut pragul sute de străini şi români care au luat de la mine icoane. Eu nu am făcut o afacere din treaba asta. Mulţi oameni îşi doreau câte o icoană, dar nu prea aveau bani, aşa că fie le-am făcut cadou câte una, fie am dat-o mai pe nimic. Nu îi puteam refuza pe oameni când vedeam câtă bucurie le aduc lucrările mele. Multe dintre icoane s-au vândut pe la licitaţii, iar altele au fost duse prin tot felul de expoziţii în toată lumea. De la mine a cumpărat şi naistul Gheorghe Zamfir. A luat vreo 6 icoane, nu s-a putut răbda, atât de mult i-au plăcut. Acuma, şi lucrările le fac destul de greu… vopselele îs scumpe, pensulele îs scumpe şi din pensia mea e cam greu să mă descurc. Sunt puţini oamenii care mă ajută. Au mai fost de pe la judeţ, dar poate n-or avea nici ei atâta de dat. Le mulţumesc oricum şi parcă şi aşa mi se pare că mi se dă prea multă atenţie.

De unde vă inspiraţi în clipa în care vă apucaţi de o icoană?

Multe dintre icoane sunt făcute după modele rămase de la tatăl meu. Nici după el nu mi-au rămas însă multe schiţe, pentru că, de teama comuniştilor, a ars o bună parte din ele. Câte mi-au rămas, le folosesc de model. Alte icoane sunt făcute după „viziuni” de-ale mele. E greu de pictat la o icoană. Ca să termin, una îmi ia zile la rând. E o tehnică specială şi nu e uşor de făcut.

icoane poienaru 04Aveţi o casă foarte frumoasă. De fapt, e o casă celebră deja…

E ca un muzeu. Am strâns în ea multe lucruri pe care le-am făcut de mâna mea, de la covoare şi până la aşternuturi de pat. Am amenajat şi un mic muzeu, în care lumea poate să vadă icoane făcute de mine, dar şi de înaintaşii mei, oameni celebri din neamul Poienarilor. Am pus laolaltă peste 100 de icoane, iar cele mai vechi sunt de pe la 1700. La noi în familie, pictura e o tradiţie şi un har. Toată lumea care mi-a trecut pragul a rămas impresionată. Am făcut şi un caiet mare, o carte de oaspeţi, în care cei care m-au vizitat şi-au lăsat impresiile. Am câteva mii de însemnări de-a lungul timpului. Sunt în toate limbile pământului pentru că nu au venit doar românii noştri, ci oameni din toate zările.

Care este regretul dumneavoastră cel mai mare?

Cum să vă spun… durerea mea este că nu are cine să îmi ducă munca mai departe. Eu sunt a 5-a generaţie de pictori iconari de la Laz, dar cum nu am copii, tradiţia asta se va duce o dată cu mine. Am nişte nepoţi care au grijă de mine şi care au mai început să picteze. Nu prea au răbdare însă, că ştiţi cum e în ziua de azi… Eu, cât am putut, am ţinut la tradiţie. Când eram mai tânără, eu am condus aci la Laz şi o şcoală populară de artă, dar acum nu mă mai pot ocupa şi de asta. Tot ce mai pot face este să mai pictez. Pentru mine pictura este un tratament care mă ţine pe lumea asta. Ce îmi pare rău este că nu se mai păstrează frumuseţea ţăranului. Se pierde tradiţia şi asta e mare păcat.

icoane poienaru 05Ce îndemn aţi avea pentru oameni în general, mai ales acum, că se apropie şi Paştele?

Ce să zic… lumea ar trebui să se întoarcă la biserică, să ţină post şi să aibă respect pentru tradiţii. În toată viaţa mea, eu am căutat să fac numai de bine şi aşa ar trebui să facă fiecare dintre noi. De când mi-a murit soţul şi am rămas singură, am timp mai mult să mă aplec asupra lucrurilor mai importante din viaţă. Crezul meu e acela că omul sfinţeşte locul şi fiecare dintre noi ar trebui să fim mai buni cu ceilalţi. Şi aşa, ca o dorinţă, aş vrea ca după ce plec de pe lumea asta, casa în care locuiesc să fie transformată într-o casă memorială. Am adunat în ea toate lucrurile dragi mie şi ar fi păcat ca toată tradiţia asta să se piardă aşa, în neant.

Maria Poienaru s-a născut în anul 1923 şi este fiica lui Ilie II Poienaru; Este ultimul reprezentant al neamului pictorilor Poienaru din Laz; Neamul Poienaru a dezvoltat un stil estetic deosebit şi a pus bazele unei veritabile şcoli de pictură pe Valea Sebeşului, începând cu anul 1770; De-a lungul anilor, Maria Poienaru a iniţiat în arta iconografiei, a ţesutului şi cusutului, zeci de generaţii de tineri; Locuinţa sa din Laz găzduieşte un mic muzeu unde se regăsesc icoane şi obiecte de artă populară, multe dintre ele unicat; Maria Poienaru a pictat icoane pe sticlă folosind în mare măsură vechile modele preluate după piese rămase de la înaintaşii săi, dar a abordat şi teme noi;  Multe dintre lucrările sale se află în colecţii particulare din lumea întreagă. 

Dumnezeu să o odihnească în pace

Despre Redacția ProAlba 38064 Articles
Contact: office@proalba.ro | 0740.430.128

1 Trackback / Pingback

  1. 25 Martie în istoria românilor

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*