Status – La mulți ani, România!

comsaDe la Campionatul European din 2008 nu mai prea urmăresc fotbalul, dar îmi dau seama când e meci pe Arena Nationala, pentru că ajung acasă pe la 7-8 seara și locul meu de parcare e ocupat de o mașină de Gorj, Dolj, Galați sau Giurgiu. Stau pe bulevardul Decebal, la 300 de metri de stadion, și când e zi de meci toți țărănușii invadează mahalaua bucureșteană, că joacă România. Fiind un meci decisiv, deși fusesem făcuți pilaf la Pireu cu patru zile în urmă, m-am forțat să mă uit și eu. Cu speranța îndoită că vom putea să ne smulgem din condiția noastră de învinși. Stadionul? Plin-plinuț! Publicul? În vervă! Transmisia? Cu zeci de camere! Speranța? Neprețuită! (să mă scuze Mastercard că am folosit ideea lor). Am auzit zeci de mii de români strigând „România! România!” Totul părea perfect, chiar și popcornul nu se prea arsese la microunde, te uitai la tv și îți puteai spune – da, frate! Asta-i România! Ăsta e spiritul românului! …totul s-a desumflat însă la golul grecilor. În mai puțin de un minut de la primirea lui, aceiași 50.000 de români strigau – „Demisia! Demisia!” Deși bucuros de rezultat, antrenorul grecilor părea puțin confuz. Ce se întâmplase cu România? Luptau împotriva altei țări? Trebuiau să învingă Demisia acum, o dată ce trecuseră de România? Nu avea de unde să știe că patriotismul nostru se stinge așa de repede și căutăm imediat un vinovat, în loc să căutăm o soluție.  Am început cu acest exemplu de solidaritate și patriotism românesc pentru că se apropie 1 Decembrie și, ca român și albaiulian, sunt preocupat de ceea ce înseamnă România pentru noi. Încerc să înțeleg dacă mai există vreun element atât de puternic care să țină acest popor închegat, dacă mai există vreo speranță ca limba, teritoriul, granițele, viața bună sau rea, valorile și non-valorile care conviețuiesc în țara noastră, să însemne ceva pentru restul lumii…mai putem striga împreună, în vreo circumstanță, „România”!?  Care sunt lucrurile sau evenimentele care ne mai țin împreună? Sportul? Savanții noștri morți? Artiștii? Dacia făcută brand și bani de către francezi? Am întrebat ieri și azi , înainte să scriu acest text, apropiați și prieteni, iar răspunsurile sunt descurajante, nu am găsit nici un element care să definească mândria de a fi român, ci doar deznădejdea că suntem. De unde provine această deznădejde? Cine și cum a cultivat-o? Mai poate fi ea îndreptată?  Deși aș putea fi considerat idealist, eu cred că există remediu, însă pentru asta avem nevoie de modele, de lideri, de oameni de care să fim constant mândri, de oameni care să ghideze această nație confuză înspre un loc mai bun, unde să se distileze tot ce înseamnă valoare românească. Neavând, deocamdată, astfel de modele, sau evitând să le cultivăm prezentându-le plebei, ne aflăm în fața unei populații haotice, în care elitele nu comunică cu masele, iar masele îngurgitează până la alienare frânturi dulci și ieftine de globalizare. Toate acestea, în cele din urmă, conduc către disoluția națiunii române, a sentimentului și semnificațiilor naționale, a patriotismului ca expresie a identității noastre. Cum arată ruptura aceasta între elite și mase de 1 Decembrie? Cam asa:  Publicațiile care apar în fiecare an în preajma Zilei Naționale a României, în special la Alba Iulia, mi s-au părut mereu greoaie, dacă nu imposibil de citit. M-am întrebat, mereu, de ce se încordează toți istoricii, eseiștii și scriitorii nației să scoată texte atât de alambicate, pe care nu le citește nimeni, să le înghesuie în ziare „ediție specială”, îngrămădite, scrise cu litere foarte mici, și titluri foarte mari, fără țintă, fără public, fără finalitate…în afara celei de a înveli slănina, cârnatul de casă sau caltaboșul atunci când le aduci de la Crăciunel la Alba Iulia, din nou, prin ianuarie, anul următor…Acești scriitori, istorici și eseiști, sunt expresia unui naționalism vetust, îmbâcsit, care nu mai poate atrage adepți astăzi, și nici mâine. Dacă exprimi cu astfel de metode mândria ta de a fi român, dragostea de țară sau îndemnul la unitate și demnitate în România, chiar dacă textul tău e genial sau ideile proaspete, le condamni direct la neființă. Acești iubitori de nație se află la o extremă. La cealaltă, sunt super-superficialii! Cei care dau like pe fb statusului vreunei despuiate, care postează „La multi ani Romania!” și comentează cretinic în speranța de a fi băgați în seamă – „Frumoas-o, vrei sa petrecem inpreună?” sau astfel de texte, prea retarde ca să le pot măcar imita. Tot în această extremă aș plasa și grupurile de tineri care vin la Alba Iulia pentru artificii, Anda Adam sau micii gratis pe care îi mai pot hali inainte să se facă “muci” cu douj de beri. LMA România!  Cum să găsești justa măsură între cele două haite? Cea a super-intelectualilor și cea a super-superficialilor? Cum mai poți defini România astăzi, în așa fel încât să o iubească și unii și alții, să o respectăm cu toții? Ce mai este astăzi România? Care sunt lucrurile care ne mai fac să ne simțim români? Români, nu neapărat mândri că suntem români.  Cred că unul dintre răspunsuri l-am primit zilele acestea, și vi-l împărtășesc pentru că v-ar putea fi util dacă citiți și înțelegeți aceste rânduri. Eram invitat la ziua de naștere a unui prieten și, după câteva ore, la masa la care eram așezat s-au grupat 5-6 înalți demnitari ai statului român, dar și vreo doi trei ziariști și Gică Hagi. Întâmplător eram în capul mesei, de o parte era Hagi, de cealaltă parte „Guvernul”…și mă gândeam…cât bine mi-au facut oamenii ăștia din stânga (nu ei înșiși, ci guvernarea, leadership-ul României în ultimii 24 de ani) și cât bine mi-a făcut Hagi? Am realizat că, în afară de părinții mei, Hagi mă făcuse fericit, ca român, de cele mai multe ori în viață. Un lider, o icoană. Nu conteaza că se exprimă de multe ori greșit în limba țării mele, contează că a făcut țara mea, toți românii, de la academicieni la maneliști și de la istorici la isterici, fericiți! Mândri de România! Hagi a vorbit în acea seara la fel cum juca fotbal în 1994. Magistral, inspirat! Am înțeles, sau am avut încă o dată confirmarea, că singura speranță a României de a deveni ceva pe harta Europei și a lumii, este un nou leadership. O nouă mentalitate. Părăsirea poziției de vasalitate în care ne-am complăcut secole la rând. Suntem în secolul XXI, timp în care „soft-ul” înseamnă mai mult decât „Hard-ul”, puterea nu mai stă doar în resursele minerale, teritoriu și resursele militare, ci stă, în mod decisiv, în creier. La fel cum creierul e așezat la vârful corpului omenesc, tot așa și liderii adevărați ai țării ar trebui sa stea în fruntea sa. Numai când măturăm „puțin spre de tot” non-valorile și punem oamenii potriviți la locurile potrivite lor, numai atunci vom câștiga din nou o direcție ca țară, popor, națiune. Țara asta, așa cum e condusă acum, nu se numește România. Nu merită acest nume. Sper însă, în curând, în timpul vieții mele, să putem schimba statusul de țară. Nu pe Facebook, nici la Standard&Poor’s, ci în viața reală, în țara mea adevarată, mai bună.

Cornel George Comșa  

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 20003 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*