România şi iluzia grandorii

descc483rcare1Există, în România, şi, probabil, în multe alte colţuri ale lumii, o anume vocaţie exasperantă a lamentării. Prezentul e văzut ca loc de întâlnire a  tuturor relelor lumii; politicieni corupţi şi incompetenţi, tineri debusolaţi şi plini de vicii, intelectuali vânduţi etc. Dacă cineva dintr-un alt sistem solar ar ajunge, în vizită de lucru, prin România, dacă ar deschide ziarele, televizoarele şi radiourile, dacă ar vorbi cu oamenii pe stradă, în gări, aeroporturi sau autogări ar rămâne cu senzaţia că România e în pragul vreunei Apocalipse. Că nimic demn de luat în seamă nu se petrece aici, cu excepţia veşnicelor scandaluri. Că prezentul e o distorsiune, o tumoră a gloriosului nostru trecut. Desigur, tendinţa nu e nouă, ci doar exacerbată de existenţa unui circuit al informaţiei care nu era posibil cu, să zicem,  jumătate de secol în urmă.

Devalorizarea excesivă a prezentului se petrece în paralel cu valorizarea, la fel de excesivă, a nostalgiilor faţă de trecut. Ni se vorbeşte astăzi, din ce în ce mai des, de România interbelică, de leul românesc, un leu puternic, în faţa căruia monedele europene se înclinau reverenţios, de nivelul de trai al românilor, comparabil cu al belgienilor sau portughezilor, de Produsul Intern Brut care ne aşeza în fruntea Europei. Fără îndoială, interbelicul este, în multe dintre zonele lui, un punct de referinţă, însă, nici pe departe, el nu reprezintă un soi de Vârstă de Aur. Lucrurile par a sta în felul următor: elita românească a fost mereu dispusă să idealizeze trecutul şi să-şi unsatisfied_by_dkranerreprezinte prezentul ca variantă alterată a vremurilor de altădată. Dacă citiţi presa interbelică, veţi avea surprize de proporţii. Ceea ce astăzi, de la distanţă, apare ca fiind o societate modernă, în plin avânt economic, părea atunci, pentru trăitorii acelor vremuri, drept o palidă copie a generaţiei lui Eminescu, spre exemplu. Dacă îl citim pe Eminescu şi contemporanii săi aflăm, însă, cât de mult aceştia îşi dispreţuiau, la rândul lor, contemporaneitatea.

Mai aproape de vremurile noastre, nostalgicii comunismului suspină la gândul marilor fabrici şi uzine, a blocurilor de beton care răsăreau din asfalt în locul caselor şi a satelor româneşti. Memoria lipsei de libertate, a arbitrariului, a lipsei proprietăţii individuale, toate dispar în faţa imaginii macaralelor, a şantierelor unde fiecare îşi găsea un loc de muncă, a şcolii unde totul era disciplinat, organizat, aproape militarizat. E, desigur, firesc ca memoria colectivă să fie selectivă; ceea ce nu e firesc e ca iluzia trecutului glorios al României să fie întreţinută şi astăzi, la fel ca ieri, prin discurs public şi manuale şcolare. Tot ascultând cât de mari şi de viteji am fost în Evul Mediu, în a doua jumătate a secolului XIX, în interbelic, trăim cu senzaţia că istoria noastră nu e un continuum, ci o fractură. Că între românii prezentului, decăzuţi şi corupţi, şi marii înaintaşi nu mai există o legătură logică, de cauzalitate. Pur şi simplu, noi suntem azi varianta alterată a celor de dinainte, umbra lor, pigmei care nu se pot ridica la statura impozantă a înaintaşilor… Or, ideea e completamente falsă. Eliade scrie în presa anilor `30 despre imaginea de ţară coruptă pe care România o avea în Europa, Eminescu ne vorbeşte şi el, cu frustrare, câteodată, de precaritatea intelectuală şi morală a elitelor vremii sale, Maiorescu ironizează snobismul cultural al contemporanilor săi, Kogălniceanu e şi el exasperat de precaritatea culturii române.

Ovidiu Ivancu

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 21819 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*