Răspunsul unui ţăran pentru o doamnă de Bucureşti

Mircea Trifu

degetDacă vă era dor de mine, iată-mă. M-am întors prin intermediul cuvintelor printre voi. Ochii voştri îmi vor fi pereţii de care îmi voi sprijini trupul proaspăt îmbăiat în cerneală.
Ca să scrii trebuie să te doară. Scrisul este o excrescenţă a durerii şi a orgoliului cultivat. Acum nu mă doare nimic. Absenţa, distanţa, nevoia, îmi sunt impulsuri.A început o nouă iarnă. Ea succede unei toamne în care s-au întâmplat multe. Unele bune, altele, oarecum, rele. Noi creştinii suntem apăraţi de credinţa că orice lucru care poate părea dificil sau nedrept este o lecţie. Este meritul Mântuitorului. În Creştinism, am sentimentul că şi cei care nu se ştiu ruga sau care nu vor să se roage, sunt apăraţi de puterea rugăciunilor şi a ştiinţei comunicării cu Dumnezeu pe care o au cei din jurul lor. Acum trei toamne întindeam o mână cuiva aflat într-un moment dificil de viaţă. În căutarea unui loc de muncă, a unui reper, a unei pâini. În definitiv, nu sunt mulţi cei care s-ar să te ajute. Cei mai mulţi nu o fac tocmai pentru că nu pot, alţii pentru că nu ştiu, iar unii pentru că nu sunt interesaţi de binele altor persoane. N-au acest simţ şi nici nevoia de a face bine. În schimbul binelui meu, la primele critici aduse îndreptăţit, toamna asta, persoana respectivă m-a făcut prost, „prost cu putere”, „şobolan metamorfozat”, „ţăran”. La Bucureşti, oraş care colcăie de „domni” una dintre cele mai mari jigniri folosite este: „ţăran”. Pe mine nu mă jigneşte foarte tare, eu fiind nepot de ţărani şi fiu de copii de ţărani veniţi la oraş. Practic sunt a doua generaţie „la oraş”. Ca o paranteză, mi-e dor de bunica. De felul în care zicea: „la uăraşi”, urbea era Aiudului pe care îl vizitam după ce mergeam 8 kilometrii cu o cursă a cărei cutie de viteze huruia specific. De mirosul de vaselină din autobuz, şi de el mi-e dor. Aiudul era oraşul vacanţelor, făurit din piaţă şi din „oameni mari” care mişunau pe lângă tarabe. Aiudul mai era făcut din spitalul pe care l-am vizitat într-un an pe bunicul, dar atunci, eu şi bunica mea, nu ne-am dus cu cursa ci am mers pe la Pod, cu brudina, căreia, paradoxal, deşi e tot în Ardeal, la Rădeşti nu-i zice brudină, ci barcă. O barcă legată de-un cablu gros, care la rându-i era legat de doi plopi, de pe un capăt şi celălalt al Mureşului. Am mers pe scurtătură, pe jos, până în Aiudul pe care acum, în minte îl asociez cu gara şi cu cei doi maici care se clătinau pe linia ferată, despre care mult mai târziu am scris o poezie, dar pe care n-am publicat-o. Deci „ţăran”, colega, nu are nicio rezonanţă negativă pentru mine. Cu toate că natura m-a înzestrat cu un spirit combativ şi cu replici, cu ironie şi cu forţă ideatică, n-am să te caut de urbanism şi nici de civism, cu atât mai puţin de manierism.
Prost? Da. De multe ori. Mai ales când ţi-am întins ţie o mână, fără să te cunosc, mizând că în CV nu este necesar să fie trecut şi caracterul, pe care, din păcate nu-l aveai. Când te-am găsit sau când m-ai găsit viaţa îţi era blocată în alte vieţi şi nu vedeai ieşirea. Cât despre şobolanul metamorfozat, nu ştiu ce să spun. Este contrastul pe care un blogger l-a făcut pentru a pune în evidenţă altceva. Tu vrând în pripă să-ţi loveşti Binefăcătorul, ai folosit cuvintele altora, considerând că uzezi de o tehnică de comunicare eficientă, atacând cu cuvintele altora şi citând. Mai supraestimat, pentru că dacă mă consideri prost, ar trebui să-ţi dai seama că n-am cum să mă prind. Se pare că subconştientul tău nu poate face compromisuri, iar uriaşul orgoliu pe care îl ai, nici atât. Deci nu mă consideri foarte prost. „Stai departe de mediocritate” sau cum sună citatul pe care îl foloseşti ca lozincă? Păi, nu că vreau să te fac mediocră, dar faptul că nu ai capacitatea nici de a juca teatru, nici de a face regie bine, nu te face supra-mediocră. Cei care se lasă duşi de nas de „teatrul” pe care îl joci tu, şi altele ca tine, nu sunt oameni care merg frecvent la teatru. Dacă ar face-o, şi-ar da seama rapid. Joci un „teatru” prost, dar care ţine, cât ţine, căci şi tu ştii, aproape mai bine decât mine, cât de singură şi cât de nefericită eşti. Un om trist, fără credinţă şi fără lecţii de viaţă însuşite, cu o roabă de diplome, total lipsite de valoare, produs al unei goane inutile după apreciere de cândva. E vina părinţilor că ţi-au vătămat copilăria. Nu pot să te îndemn altceva decât ce l-a îndemnat poetul grec Angelos Sikelianos pe Kazantzakis, să-ţi escaladezi (în acest caz, să-ţi învingi şi modifici în bine) propriul eu. (Cât despre cuvintele„teatru” şi „poet”, pot spune că mă doare când românii le folosesc, uneori, ca sinonime pentru prefăcătorie, în cazul teatrului sau spirit nepragmatic, în cazul poetului) Cam atât am avut de spus. Nu sunt nici vesel şi nici trist atunci când trebuie să conturez cu cretă sau cu stiloul, cadavre caracteriale căzute pe asfaltul drumului meu prin viaţă. Oricum, ura este ca un fel de otravă pe care omul preferă să şi-o menţină în trup. Mai rău decât a trăi cu otravă în tine ce poate să fie? Dar când trăieşti şi cu otravă şi tu nu eşti conştient de asta…

Flaviu Predescu

Banner USR plus
Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 22528 Articles
Contact: office@proalba.ro | 0740.430.128

1 Comment

  1. Ieri am facut un comentariu la acest articol. Unde-i ? Am mai scris ( si nu mai scriu )comentarii si la alte publicatii, dar cand mi le-au sters au justificat, voi nu.Credeam ca sunteti independenti dar cred ca raman cu banuiala ailalta. Astept.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*