Poporul român între menire şi împlinire istorică

romaniaCu siguranţă, toate popoarele au avut momente uriaşe în fiinţarea şi evoluţia lor în concernul polifonic universal. Iar al nostru drag popor nu a făcut excepţie. Am avut (şi vom mai avea) fenomene unice care ne-au marcat lunga existenţă pe acest areal. Să ne amintim doar de câteva: Moldova, ca o „poartă a creştinătăţii” din timpul Marelui Ştefan, Mihai Viteazul şi epopeea lui de doar câteva luni, Horea şi Avram Iancu, Cuza şi apariţia ţării pe harta Europei, Plevna şi redutele ei, jertfele din cele două conflagraţii mondiale, Marea Zi de 1 Decembrie 1918, salvarea Ungariei de comunism în 1919… Și ar mai fi multe. Pe de altă parte, am fost adepţii unei politici a „supravieţuirii”, a expresiilor, „capul plecat, sabia nu-l taie” ori „lasă, e bine şi aşa”. O suficienţă păguboasă din cauza căreia nu am putut realiza fapte de importanţă europeană, decît cu excepţii limitate ca spaţiu şi rare în timp. Da, ne-am atins scopul, am supravieţuit aici şi nu a fost deloc simplu, aflându-ne la „Porţile Orientului”, la întretăierea intereselor şi rapacităţii marilor puteri: Imperiul Otoman, Ungaria, Polonia, Rusia sau Austria. Rareori, am fost subiect între acestea, imensa majoritate a timpului am fost doar obiect de dispută… Nu suntem adepţii unei istorii patriotarde, care devine chiar găunoasă şi supărătoare pentru noi toţi, şi se va răsfrânge negativ în viitor. Aşa se pedalează acum pe ideea de „buric al lumii” jucat de civilizaţia daco-geţilor, şi a etichetării României ca fiind „Grădina Maicii Domnului”, şi ca urmare, noi ca popor, am fi unul ales! Nu ducem aici o polemică vis a vis de cei care susţin aceste idei. Sunt alţii, mult mai îndrituiţi să o facă. Noi spicuim doar cîteva momente în care „ne-am arătat în a fi din nou blegi” (expresia aparţine marelui general Alexandru Averescu): ruşinoasele lupte între Valahia şi Moldova din Evul Mediu, majoritatea conducătorilor noştri au avut parte de o „moarte năprasnică”… voievozii cu zecile, „pungile cu aur” duse la Constantinopol, obedienţa faţă de Poarta Otomannă, Austria, Rusia, şi până la condamnarea celor contemporani nouă: Antonescu, Ceauşescu, ziua de 15 martie 1990, slugărnicia de azi faţă de Occident. Aceasta, în comparaţie cu ungurii, japonezii ori finlandezii care i-au apărat pe de-alde Horthy, Hirohito, Mannerheim… şi îi venerează şi astăzi!!! Revenind la ideea „supravieţuirii” noastre în istorie… da, efectul ultim se vede. Suntem aici şi vom pleca ultimii de aici. Este o certitudine! Dar această adevărată „filosofie a supravieţuirii” incumbă la fiecare pas istoric. De exemplu, de a nu te implica decisiv în a fi parte la marile convulsii istorice (vezi neutralitatea noastră din 1914, dar şi din 1939) neavând forţa sau voinţa de a rosti un veto hotărât atunci când este cazul. Nu suntem de acord cu ideea că nu omul schimbă lumea, ci Dumnezeu. Să recunoaştem, totuşi, că în unele momente „Dumnezeu a fost chiar român”. Expresia e destul de uzitată, deşi are o doză de blasfemie în ea. Iar aici aş aminti iarna din anii 1916-1917 şi dezastrul nostru din mai 1917 prin pacea „odioasă” de la Bucureşti vs Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Destin, soartă, divinitate. Nu e uşor în a decela când un popor cedează ceva din înţelepciune – colectivă, sau la nivel de lideri? – sau o bunătate ancestrală – noi o avem, har Domnului!- sau din slăbiciune şi chiar neputinţă. Să extrapolăm noţiunile folosite mai sus la nivelul poporului nostru, ni se pare a călca pe un teren extrem de nesigur. Au variat atât de mult în istoria noastră. Nici pe departe nu judecăm, au fost situaţii şi situaţii. Cert este că nu am apelat decât foarte rar – oare nu am avut mijloacele necesare? – la „demonstraţii de forţă”, în înţelesul de a nu fi etichetaţi drept neputincioşi. Am excelat în a crea o adevărată filosofie a „justificării”, pentru a ne autodemonstra că slăbiciunile şi neputinţele noastre sunt înţelepciune şi bunătate. De multe ori, creştină. Apelez la o vorbă bătrânească: „Dumnezeu e bun, dar nu-ţi pune în traistă”… parcă prea mult am mers în istorie numai pe dărnicia şi bunătatea lui Dumnezeu. Din multe puncte de vedere, aici este „Grădina Maicii Domnului”, dar ca orice grădină, ea trebuie „cultivată” şi apărată. A lăsa totul pe seama Celui de Sus, duce la delăsare. Alegerea ne aparţine şi la fel punerea în practică. Astăzi, în acest uriaş creuzet mondial, nu ai voie ca popor să fii slab, neputincios, sau mai grav, laş. Cred că trăim o perioadă a „supravieţuirii popoarelor”, iar elementele ei se văd foarte aproape de graniţele noastre. Să trăim cu speranţa că sabia poate tăia un cap, dar acesta să nu fie plecat niciodată. E o filosofie a curajului şi bărbăţiei, ce nu-i străină multora dintre noi…

Profesor Nicolae Andron

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 19328 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*