Rugăciune către Voievodul Eminescu
Măria-Ta, ne arde libertatea,
Ne doare și cuvântul priponit,
Cu milă ne privește, Doamne, cartea,
Ne doare piatra care Te-a lovit.
Măria-Ta, n-am învățat nimic,
Suntem mai dezbinați ca niciodată,
Prin România umblă Baiazid
Ca să-și răzbune oastea spulberată.
Și Cernăuții-s tot departe, încă,
Românu-i risipit de țara lui,
Trimite-un sol ca să ne dea poruncă
De-ntoarcere-n Altarul neamului.
Te urmăresc, Voievoade,-n biblioteci,
Agenți imperiali cu portofele,
Dar peste toate astea nobil treci,
Ca un etern Luceafăr, în drapele.
Ne este dor de Tine, Comandante,
Și de Carpații tari din Dumneata,
De pana de Luceafăr care arde
Necruțător pentru Credința Sa.
Măria-Ta, Doamne al limbii strămoșilor
Și rege neîncoronat al tuturor dacilor,
Neîntrecut și vrednic bijutier al cuvântului,
Întoarce lumina din Universul înalt al Luceafărului
Spre noi păcătoșii, neascultătorii și neștiutorii
De taine ale înțelepciunii Domniei Tale,
Și cu lacrimile suferințelor colosale
De Iisus al limbii române, pe noi izbăvește-ne
Și fă-ne îndreptători de cuvinte și lucruri.
Amin.
15.01.2020 Col. (r) Gheorghe Micle
În Maramureș
În Maramureș era timpul aspru
Ca-n butin cântătoarele securi
Și greu ca densitatea din jugastru,
Cu riduri crunte și cu tăieturi.
Am crescut, coconi, cu brișca la curea
Și barda-nfiptă, lângă noi, în grindă,
Să știm tăia când furul ne lovea,
Să știm lovi, de ne intra în tindă.
Ne-o năpustit și hoarde de tătari,
Șerpindu-se pe Cavnic, să hoțească,
Ne-am prefăcut în draci și din păduri
I-am fugărit cu bâta strămoșească.
Am tot cioplit la porți și la troițe
Și-am învățat să ne purtăm frumos,
Femeile, cu prunci, urzeau la ițe,
Grăindu-le de lumea Hristos.
De-a fost nevoie, ne-am luat în brațe
Biserica și ne-am retras cu Pintea
Sus în Gutâi să desenăm speranțe,
Cum să lovim în creștet stăpânirea.
Din liberul ținut al nobililor daci
S-au dus la frații lor de peste munți,
Cu toată fărtăția de ortaci,
Și Dragoș, și Bogdan să facă nunți.
Noi, moroșenii, ne iubim pământul,
Femeile și lemnul, și credința,
Ne place jocul, respectăm cuvântul,
Și nu ne calcă-n suflet umilința.
Ne place libertatea și horinca,
Iubim țâpuritura și vioara,
Și munca ne e dragă, și opinca,
Și neamul, și istoria, și țara.
Copalnic/17.02.2020 Gheorghe Micle
Străino
De ce mai vii, străino, în lumea mea, spre seară,
Să mă privești albastru cu ochii tăi de flori
Dintr-un fragment de pânză pe trupul tău de fiară
Și epiderma-ți caldă, care îmi dă fiori?
De ce decizi pedepse și mă trezești din vise
Cu gânduri despletite și inimă cuprinsă
De focuri nevăzute, din jarul tău desprinse,
Apoi dispari în neguri de vântul nopții dusă?
Bizare intervenții pe crini de fantezii,
Chemările de taină, speranțe risipite,
Dar încălzit la flăcări, din somn mă desfrunzii
Să te pândesc, străino, săracă de veșminte.
Îmi cântă-n suflet doruri și brațele mi-s pline
De florile iubirii care-au pălit uitate
În lumea de splendoare a câmpului din tine,
Dintr-o eroare gravă rămase neudate.
Bălgrad/17.11.2020 Gheorghe Micle
Dacă-i vin, vin
Eu vin în nopți de vin la tine
Pe prispa casei să m-adun,
Mesteacăn alb cu crengi bătrâne
Visând să te iubesc nebun.
Eu vin cu fruntea ruginită
După atâtea bătălii,
Ca și la prima mea iubită,
Copac cu lacrimi argintii.
Vin ca un foc ascuns în vrajă
În iarna vieții să m-aprind,
Să ard în propria ta coajă,
Pe mine, ție-ți risipind.
Mă vei sădi în raiul lumii
Cu brațe blânde și fierbinți,
Iubindu-ne sub taina Lunii
Să devenim din nou părinți.
Tabără/11.12.2020 Gheorghe Micle
Fii primul care comentează