Prima zi de școală: „Ai, mamă, tu și ăla cu nasu’ mare erați cât caii de mari printre ăilalți”, zicea bunică-mea. Și îmi amintesc de acea zi, uneori chiar cu detalii noi, cu ajutorul unicei poze alb-negru. O curte mare, luminoasă, cu o casă înaltă și frumoasă și o grădină mereu verde lângă. Primii mei ani de școală. Apoi, mutarea la școala din oraș, șocul schimbării, acomodarea cu naveta obositoare la 10 kilometri de casă, sculatul la ora 4-5 dimineața ca să învăț. Ani grei, pot să spun. Notele contau mult (oare chiar au contat?), zilele frumoase (cu note bune) se umbreau des din cauza gândurilor: „oare ce am facut la lucrarea de la istorie? Cât o să iau?”… și uite așa a trecut generala (apropos, anul ăsta avem revedere, uite-așa, la fix 18 ani de la absolvirea clasei a 8-a). Îmi amintesc, după atâția ani, de unii dintre profesorii mei, de gesturile lor, de felul lor de a fi, de a glumi, de a vorbi, de a se face plăcuți și fermi în același timp. Apoi a urmat liceul, patru ani în care parcă am plutit prin școală (deh, drăgosteli de la maricica, vorba profului de mate). Foarte tânăr și superficial, am luat-o pe o cale care până la urmă nu a fost chiar ce credeam eu, dar a avut și ea rolul ei în viața mea (și nu zic doar așa, ca să mă încurajez) pentru că după 7 ani de la terminarea facultății a urmat încă una. Atâta școală. Pentru ce? Aici, fiecare are răspunsul lui. Eu îl am pe al meu. Cu părțile ei bune și rele pot să spun că școala m-a format (îmi plăcea mult să fac compuneri, vă vine să credeți?) și mi-a dat o valoare în viață. Toate examenele peste care am trecut și toate victoriile/înfrângerile pe care le-am avut mi-au dat o idee foarte clară despre limitele mele. Și de asta mă bucur în fiecare zi pentru că știu cât pot duce, știu unde pot greși, știu unde sunt puternic și unde sunt slab. Nu lucrez într-o școală cu copii, nu am experiența asta dar, așa cum am mai spus, am terminat de curând o facultate (la zi, la Poli, în Cluj – deci nu chiar ușoară) așa că am putut să observ foarte bine „atmosfera” și să văd schimbarea față de cum era în 2003 când am crezut că școala „obligatorie” s-a terminat pentru mine. Și constat că ajung la expresia „moșneagului”: „Pe vremea mea…”. Văd acum copii bulversați, puțini știu ce vor, puțini învață, șmecheria primează, telefonul și mașina contează, numai profesorii sunt de vină, negativismul este starea de spirit generală, proiectele sunt o corvoadă, nu o provocare, deviza „țara te vrea prost” este scuza eșecurilor școlare. Asta a fost starea generală pe care am perceput-o din primul până în ultimul an. Am întâlnit, din păcate, puțini colegi cu care să împart aceleași valori. Nu e vina numai a lor, multe se întâmplă și din cauza celui din spatele catedrei de facultate. Mai ales în cazul în care îți arată în primul an pe tablă o linie pe care stă o forță F (mai știți formula forței, apropos?) și timp de un semestru tot freacă la linia aia și nu face nici o analogie cu realitatea. Nici măcar o dată. E o grindă, dragi copii! Atâta trebuia să spună, dar nu a spus, cred, nici până în ziua de astăzi (da, am terminat Construcțiile). Deci, terminăm o școală și avem pretenții. Dar timp de atâția ani nu ați facut nimic, nu ați învățat, din vina voastră dragi elevi, (nu dați vina pe profesor, eu am avut parte de profesori foarte duri, dar asta nu m-a împiedicat să învăț și singur lucruri pe care ei nu au reușit să mi le transmită dintr-un motiv sau altul) deci nu aveți nici un drept să-i blamați pe ceilalți. Am simțit că am ieșit din școală obosit, câteodată umilit de unii profesori (pe nedrept), dar asta nu m-a împiedicat să îmi realizez visul. Și pentru că eu am reușit, mi-am jurat că o să acord la rândul meu suportul celor care au învățat atunci când a trebuit pentru că au crezut în șansa educației. Fetița mea este deja înscrisă în clasa zero. Poate că din cauza asta scriu aceste rânduri. Sunt ingrijorat că o să ajungă și ea să zică „Pe vremea mea…”.
Acest articol v-a fost oferit de ARISTOCRAT BOUTIQUE
www.aristocratboutique.ro
Fii primul care comentează