O zi ca nelumea

petronela rotarStau cu un pahar de vin în mână şi mă bucur că e gata. Nu plâng. Nu mai plâng. Am plâns în maşină în drum spre casă. Am plâns în curte la serviciu, întinsă pe leagănul de lemn, cu soarele pe faţă. Am plâns hohotit în mine continuu, ceas de ceas. Încă nu am descifrat mecanismul care mă face să mă simt atât de singură de ziua mea. Lucrez la asta. Sper să mă prind înainte de ultima. Femeia a plâns, mama a zâmbit fericită. (ţi-am vorbit, desigur, despre cele două femei din mine…) Ochiul care plânge şi ochiul care râde. Nu am avut tort, nici prăjituri, nici petrecere, nu am primit cadouri şi nici măcar flori adevărate. Ba nu, mint, mi-au venit cu o zi înainte prin curier nişte flori minunate de la un străin, un om necunoscut de la mii de kilometri distanţă care mă citeşte. Tot de la străini au venit şi energiile bune, florile şi îmbrăţişările virtuale. De la voi. Şi în timp ce ele curgeau, curgeau şi lacrimile mele şi mă întrebam de ce mă simt, totuşi, atât de singură, când mii de oameni se gândesc la mine şi îşi rup din timpul lor minutul ăla sau mai mult să îmi spună mie atât de frumos. Apoi am venit acasă şi fetele m-au văzut stinsă şi m-au îmbrăţişat. Îmi luaseră şi cadou, din banii lor. Am mai plâns un pic, în braţele lor. Am ieşit, noi trei, în locul care-mi place mie şi o vioară şi un acordeon mi-au cântat  chansonete de parcă mi-ar fi cântat numai mie. Bigudiurile au râs de mine că sunt proastă de ziua mea şi mi-au demonstrat fără cusur că nu am motive să fiu îngrijorată că nu avem bani sau că sunt singură, că uite, oamenarul mi-e plin, se tot umple, iar atunci când se dezumple, chiar dacă doare, e mai bine aşa, e un firesc şi acolo, se smulg doar cei care nu aveau ce căuta în el. Exemplarele nereuşite. Fetele mele, cel mai deştept lucru pe care l-am făcut în viaţa asta. Apoi am mâncat împreună şi mi-au promis un azil de cinci stele pe mal de mare, când vor fi bogate. Şi am avut continuu senzaţia aia că sunt prea mişto, prea deştepte, prea aşezate, prea-prea ca să le fi crescut eu aşa de bine. Haide frate, copiii ăştia îngrozitor de deştepţi şi frumoşi sunt ai mei? Pe bune? Şi-apoi ele s-au culcat şi eu am făcut curăţenie şi am mai plâns un pic. Nu mult, că mi se terminase producţia de lacrimi. Spre seară de tot, acum adică, mi-am luat un pahar de vin, cu inima mai uşoară. Nu, nu de tot uşoară, dar răcorită, inima. S-a estompat senzaţia aia că azi a fost ziua mea şi ar fi trebuit să fiu prinţesă şi nu am fost decât în virtual, străinilor. Oh, ştiu, ar fi trebuit să pot fi bine. Matematic, sunt pe plus. Ştiu. Mama râde, jubilează. Pe femeie, însă, nu o puteţi opri să plângă. Hai că mai sunt câteva minute şi se termină. Şi am s-o uit şi îngrop şi nu am să mai vorbesc despre dânsa. Termina-s-ar!

Petronela Rotar

www.acestblogdenervi.ro

Despre Redacția ProAlba 37252 Articles
Contact: office@proalba.ro | 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*