O istorie a ponoaselor generației mele

predescuPonoasele unei generații crescute prin delegare se simt dramatic în viețile multor adulți de azi. Părintele anilor 1965-89 a dat primul copil în grija bunicilor, pe al doilea, dacă diferența a fost cât de cât, în grija primului copil și tot așa. Rezultatul? O adevărată generație de copii de sacrificiu. Părinți de sacrificiu având copii de sacrificiu, cu bunici de sacrificiu, în care nimeni nu și-a trăit cum se cuvine etapa de viață care îi revenea. Copii crescuți aproape exclusiv cu bunicii, apoi crescuți doar ei între ei, cu cheile de gât, pe maidane, fără program și mai ales fără dialog.
La Cugir uzina suna la 7(și 6.30?), la 3 și la 11 seara. La 3 era cel mai sinistru zgomot. Zeci de copii rămași pe afară la joacă și taclale fugeau ca iepurii la auzul sirenei. Se întorceau părinții. Dincolo de romantismul vremurilor, pentru că deh, copilăria rămâne cea mai frumoasă perioadă, iar eternul copil universal al lui Creangă, se găsea și în șantierele industrializării, nu doar pe malul Ozanei. Sunetul sirenei era sumbru. Părinții obosiți, în schimburi, nu aveau vreme de discuții. Educația era delegată în totalitate școlii, iar bunicii erau undeva la țară, pe cele mai îndepărtate meridiane ale hărții. Pe vremea aceea nu era internet și nici televiziunea nu era ceva atractiv, puținele emisiuni se restrânseseră spre sfârșitul anilor 80 la mai nimic. Cu toate acestea copilăria mergea înainte. Dar cine, cine să discute cu copiii? Cine să le spună că nu este nicio problemă în ceea ce li se întâmplă, fizic și psihologic? în condițiile în care Școala era rigidă, conform programei care voia să țină lucrurile sub control. Generațiile elevelor și elevilor din comunism au fost extrem de frumoase. Sobrietatea, uniformele și romantismul pe care numai reținerea discreția surâzătoare îl poate reda, gingășia, feminitatea, discreția, garoafa. (Filmele epocii, ca Declarație de dragoste, Liceenii sau Extemporal la dirigenție au ilustrat bine aceste aspecte așa că nu mai stărui asupra lor.)
Cu toate acestea, ponoasele abia atunci începeau să-și fixeze rădăcina, care la maturitate începea ușor, ușor să dea rod. Gura lumii, forul de presiune psihologică, devenea o instanță tot mai luată în serios de către generațiile cordeluțelor și a le emblemelor. Ce vremuri!
Ele au devenit femei. Au trecut jenate, fără să aibă de ce, prin experiența menstruației. Ei au început să șutească lame Lord de la tați. Toată lumea creștea, evolua, fizic, educațional dar foarte puțin din punctul de vedere al unei maturități afective. De unde așa ceva? Aceste „lecții” fuseseră excluse, atât de către sistem, care nu le-a găsit sub nicio formă utilitatea, cât și de către familii, plin simpla necunoaștere. Rare au fost cazurile când unii copii au beneficiat, mai ales în adolescență, de suport afectiv real dar și de răspunsuri. Era o societate în care predomina grija pentru mâncare, baza, și preocuparea pentru obținerea unui viitor sigur care să cuprindă tridentul: slujbă, familie și locuință. Pentru ca viitorul să fie sigur-sigur, se opta (indus!) masiv pentru școlile reale, cele aducătoare de meserii și implicit de locuri de muncă stabile. E drept că o parte dintre celelalte nici nu prea mai funcționau, cea a sufletului, deși cu o vastă tradiție, zăcea desființată.(1977-1991)
Predominau calculele, temerile și ponoasele. Ponoasele creșteau odată cu industria. Se cuibăriseră în inimi și în suflete și se pregăteau să înflorească în anii maturității. Și atunci cum să fim lipsiți de ponoase? Dacă noi nu am cultivat nimic din acel tip de sămânță? Să fie oare o problemă de generații, trauma sufletească pe care a creat-o sistemul comunist, braț la braț cu partea sistemului opresiv securist, ca formă de înăbușire a oricărei tendințe de răzvrătire? Asta va rămâne de văzut. Ce este sigur, faptul că ponoasele există astăzi și au o sănătate de fier. Ele sunt hrănite zilnic de regretele și incapacitatea noastră de a schimba trecutul. Cum adică de a schimba trecutul? Trecutul nu poate fi schimbat. Ba da, schimbarea trecutului, prin acceptarea a tot ceea ce a fost bun și asumarea, nu că unele lucruri au fost rele, ci că ele nu au fost cultivate deloc, ar putea fi o formă de schimbare a trecutului. Redefinirea conceptelor și înțelegerea faptului că și ceea ce se întâmplă astăzi, cu această explozie de indisciplină, pe de-o parte, dar cu un nou context, al obsesiei consumului de orice: media, vicii, emoții etc. sunt parte din ansamblul uriașei neglijări anterioare a aspectelor sufletești. Cei mai mulți dintre cei care înjură astăzi biserica, doar pentru că este la modă, iar în democrație acest aspect nu se sancționează (iar în dictatură nu există biserică!) admit că ea, biserica, este în primul rând o școală a sufletului. Este cabinetul de terapie al celor săraci și instanța, uneori ultimă, a celor avuți, care au epuizat toate celelalte forme de căutare a liniștii sufletești. Braț la braț cu mesajul evanghelic al bisericii, școala sufletului, psihologia, au trăit greu în vremurile în care semințele de ponoase abia erau aruncate. Ce să facem acum? Să răbdăm, să ne răzvrătim? Oare mersul fizic în clădirea cu turlă și icoane are vreo însemnătate sufletească dacă la întoarcerea de acolo ne ponegrim, ne invidiem, ne bârfim, ne stresăm și ne călcăm în picioare? Cât spațiu lăsăm nepotrivirilor dintre noi să (ne) jongleze și să ne amețească, evitând comunicarea și îngrijirea sufletului.
Amânăm mereu momentul adevărului, la care numai gândul de o secundă ne face să simțim o împunsătură în suflet și să fugim, atât de noi, cât și de ceilalți. Trăim cu nevrozele și cu tulburările afective de gât, cu obsesiile unor gânduri negative, ca și cum am avea încolăciți niște șerpi. Ne înfofolim pentru a nu se observa tot ce înseamnă neliniște sufletească și tragem ponoasele trecutului, chinuindu-ne. Cât din tot ce înseamnă început de vindecare ne revine în responsabilitate? Cât oare putem face separându-ne unii de ceilalți, cât împreună?

Flaviu Predescu

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 16220 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*