Municipiul Sebeș a redevenit proprietarul Muzeului de Istorie

CASA ZÁPOLYA A FOST ACHIZIȚIONATĂ ÎN LUNA DECEMBRIE 2019. MONUMENTUL ISTORIC UNIC DE INTERES NAȚIONAL ÎMBOGĂȚEȘTE PATRIMONIUL CULTURAL AL SEBEȘENILOR

Negocierile pentru achiziționarea muzeului, cu reprezentanții Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C. A. din România, au fost demarate de către primarul Dorin Nistor, în luna august a anului 2018. Casa Zápolya, cu terenul aferent, a fost retrocedată Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C. A. din România în anul 2004, dată de la care Municipiul Sebeș a devenit chiriaș pentru ca muzeul să fie găzduit de acest edificiu. În data de 19 decembrie 2019, Municipiul Sebeș a onorat suma de 500.000 Euro, adjudecându-și cea mai importantă clădire laică a orașului.

Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș, amplasat în centrul orașului, lângă clădirea primăriei, este adăpostit de o clădire construită în secolul al XV-lea, un mic palat în stil gotic, care a servit ca sediu al Dietei Transilvaniei, mai târziu reședință a voievozilor provinciei. Aici a murit, la 21 iulie 1540, voievodul, mai apoi regele Ungariei, Ioan Zápolya, eveniment de care se leagă denumirea de ,,Casa Zápolya” sau „Casa Regelui”.

Muzeul Sebeșului a fost înființat în anul 1951, fiind deschis pentru vizitatori în anul 1956. Un merit deosebit în ridicarea prestigiului şi sporirea colecţiilor l-au avut profesorii și cercetătorii Ion Berciu şi Ioan Raica, cel din urmă fiind considerat fondatorul muzeului. Din anul 2001, muzeul poartă numele învăţătorului Ioan Raica, iar din anul 1997, este arondat Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeş.

Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș deţine peste 26.500 de bunuri culturale din mai multe domenii: arheologie, istorie, numismatică, etnografie, artă plastică, documente, carte veche şi ştiinţele naturii. Colecţia de arheologie s-a îmbogăţit cu materialul arheologic primit de la şantierele de la Căpâlna, Petreşti, Câlnic, Tărtăria şi altele. Istoria oraşului, fondat de coloniştii saşi în secolul al XII-lea şi atestat documentar la 11 februarie 1245, este ilustrată de exponate valoroase, care demonstrează importanţa deosebită a Sebeşului în această zonă: obiecte legate de istoria breslelor şi de viaţă cotidiană, o valoroasă colecţie de ceasuri, o mini-colecţie de arme, o colecţie de farmacie, vase de cositor, porţelan şi faianţă, o colecţie de pipe etc. Un exponat de excepţie al muzeului este paloşul de călău al oraşului, folosit pentru executarea sentinţelor capitale. Colecţia de etnografie include port popular românesc şi săsesc, mobilier, ţesături, ceramică specifică zonei (Săsciori şi Petreşti), icoane pe lemn şi sticlă (Laz, Lancrăm, Loman, Răhău) şi colecţia de etnografie africană Franz Binder, farmacist din Sebeş (1820-1875). În cadrul colecției de ştiinţele naturii (actualmente în curs de valorificare), se întâlnesc plante, mineralogie şi animale naturalizate din zonă. Muzeul posedă o valoroasă colecţie de plante a botanistului Alexandru Borza care, între anii 1949-1951, a studiat flora și vegetaţia Văii Sebeşului. Colecţia de artă plastică reuneşte lucrări diverse realizate de pictori sebeşeni sau din zonele învecinate precum Sava Henţia (1848-1904), născut la Sebeşel, Hermann Meuselbach (1858-1924), Sava Albescu (1883-1957), Karl Brandsch (1900-1978), Iosif Vasile Gaidoş (1919-1998) şi Dina Gurău-Stoica.

Casa Zápolya, care adăposteşte muzeul, este monument istoric, cod clasificare AB-II-m-A-00354, înscris în Registrul Monumentelor Istorice din România. Edificiul a fost restaurat în perioada 1960-1962. 

POVESTEA CLĂDIRII SPUSĂ DE ISTORICI

Situată în cadrul frontului stradal care delimitează la nord Piaţa Mare a oraşului, în colţul de nord-estic al acesteia, Casa Zápolya este una dintre cele mai vechi şi importante construcţii laice din Sebeş care, în prezent, adăposteşte Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş. Clădirea a servit de-a lungul timpului ca spaţiu de găzduire a reprezentanţilor puterii, când aceştia se aflau în trecere prin Sebeş, şi tot aici s-au desfăşurat câteva lucrări ale Dietei Transilvaniei.

La aspectul actual al clădirii îşi aduc contribuţia elemente de volumetrie şi decorative caracteristice stilurilor gotic şi renascentist. Privit în ansamblu, monumentul se prezintă sub forma unui edificiu cu demisol, parter boltit şi etaj tăvănit, cu plan dreptunghiular, având latura lungă orientată pe direcţia nord-sud.

Nucleul iniţial al clădirii era alcătuit, probabil, din două mici clădiri, dreptunghiulare, aflate la mică distanţă una de cealaltă. Cu timpul, parcelele aferente fiecăreia dintre ele s-au unit (când ambele case au avut acelaşi proprietar), iar locul clădirilor iniţiale a fost luat de una cu dimensiuni mai mari, cu planul aproape pătrat. Părţile cele mai vechi sunt situate în partea de nord, la nivelul demisolurilor şi, probabil, în dispunerea lor respectau aliniamentul unui front stradal mai vechi.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, clădirea avea un plan aproape pătrat. Pe latura de nord şi pe cea de est a corpului răsăritean, la nivelurile demisolului şi parterului, există două deschideri de uşă, care se încheie în partea superioară în arc frânt. S-a conservat şi o parte a faţadei principale, sudice, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea. Aceasta este vizibilă într-o încăpere adosată mai târziu construcţiei, iar în cadrul ei s-au conservat o fereastră şi o uşă cu ancadramente de piatră, a căror profilatură poate data faţada în intervalul de timp amintit mai sus. Sunt elemente stilistice ce se pot încadra în goticul târziu şi la începutul Renaşterii. În continuarea fragmentului faţadei, la extremitatea sudică a gangului ce separă cele două aripi ale clădirii, există un portal, al accesului carosabil, de formă semicirculară, realizat din bolţari de piatră. Profilatura arhivoltei, forma arcului şi blazonul din centrul lui conduc spre datarea acestuia în acelaşi interval de timp, sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea. În această fază este posibil să fi existat două încăperi de mici dimensiuni care, în prezent, formează mezaninul construcţiei. Ele făceau parte, probabil, din etajul vechii construcţii şi comunicau cu demisolul printr-o scară de lemn, ale cărei urme sunt încă vizibile. În exterior, pe faţada de vest, există trei contraforturi, dintre care două s-au păstrat în întregime, iar unul a fost parţial demolat. Acestea, se pare că nu au fost proiectate pentru a conlucra cu bolta camerei din spatele faţadei sudice, ci, mai degrabă, au fost executate după etajarea clădirii, sau la o refacere mai recentă, din dorinţa de a asigura o mai bună stabilitate construcţiei. Este important de menţionat faptul că naşterea bolţii este situată undeva în partea de mijloc a contrafortului. La aproximativ 2,5 metri spre sud se află un alt contrafort, parţial demolat, care sprijinea zidul de cărămidă al unui nou corp de clădire, adosat fostei faţade de sud. Un alt contrafort este situat mai spre nord, în dreptul încăperii prin care se realiza accesul la demisol. Pe aceeaşi faţadă, mai spre nord, există încă trei contraforturi ridicate la restaurarea din anii 1962-1964.

Încăperile demisolului şi ale parterului sunt acoperite cu bolţi semicilindrice, cu şi fără penetraţii, primele având picioarele sprijinite pe console masive de piatră. Şi gangul este acoperit cu o boltă semicilindrică cu penetraţii, sprijinită pe console. Acest tip de boltă a fost des folosit în Transilvania, începând cu al doilea sfert al secolului al XVI-lea.

La sfârşitul secolului al XVI-lea sau în primele decenii ale secolului următor, clădirea a suferit din nou transformări, dobândind, în linii mari, aspectul şi planul actual. A fost extinsă spre sud, prin adosarea unei încăperi şi alungirea alteia, iar pe latura de nord, la nivelul etajului, a fost executată o loggia.

Din punct de vedere istoric, importanţa clădirii rezidă în faptul că este clădirea în care a locuit și a murit ultimul voievod al Transilvaniei, Ioan Zápolya care, după înfrângerea de la Mohács, din anul 1526, a fost încoronat ca rege al Ungariei, la Székesfehérvár. 

IOAN ZÁPOLYA (N. 2 FEBRUARIE 1487-D. 22 IULIE 1540, SEBEȘ)

A fost fiul lui Ştefan Zápolya, care a fost desemnat de Matia Corvin drept locţiitor al lui în Austria. Din anul 1510 a fost voievod al Transilvaniei, comite de Zips şi comite al secuilor, Ioan Zápolya fiind cel mai puternic om al momentului din întreaga Ungarie. Adept al „partidei naţionale” maghiare, el s-a aflat în fruntea unui grup de nobili unguri care, în adunarea de la Rákos, au susținut principiul ca niciun străin să nu poată fi ales ca rege al Ungariei.

De rivalitatea dintre Zápolya și palatinul Ungariei, Ștefan Bathory de Ecsed, dar şi de situaţia generală în care se afla ţara, condusă de reprezentanţi ai dinastiei Jagiello (Vladislav al II-lea, respectiv fiul său Ludovic al II-lea), străini de Ungaria şi incapabili să facă faţă expansiunii habsburgice şi otomane, a profitat sultanul Soliman I Magnificul, care a ocupat în anul 1521 Belgradul. Anarhia creată accentua slăbirea statului maghiar, culminând cinci ani mai târziu, în anul 1526, cu înfrângerea dezastruoasă suferită de armata maghiară în bătălia de la Mohács. În această bătălie a murit atât regele Ludovic al II-lea, cât și cea mai mare parte a nobilimii maghiare. Deși regele i-a solicitat sprijinul, Ioan Zápolya nu a ajuns la Mohács. De la Szeged, unde s-a adunat oastea lui Zápolya, voievodul s-a îndreptat spre nord, lucru care-i determină pe unii istorici să considere că a existat o înțelegere între el și sultan care, ulterior, l-a sprijinit pentru dobândirea tronului Ungariei, încoronarea având loc în luna noiembrie 1526, la Székesfehérvár.

După înscăunarea lui Ioan Zápolya, o parte a nobilimii maghiare l-a susținut, pentru obţinerea coroanei Ungariei, pe Ferdinand de Habsburg, cumnat al defunctului rege Ludovic al II-lea, iar Dieta de la Pojon declara alegerea ca rege a lui Zápolya ilegală și îl proclama rege pe Ferdinand, fapt care a aruncat Ungaria în haos. Întreg teritoriul Ungariei, din răsăritul Transilvaniei, până în Austria şi din Ungaria Superioară, până în Croaţia a fost antrenat în lupte interminabile, cele 14 armistiţii încheiate între 1527 și 1537 constituind doar momente de respiro pentru cele două armate.

Sașii l-au susținut inițial pe Ferdinand de Habsburg, iar în luptele care au avut loc în zonă, orașul Sebeș a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta fiind asediat şi ocupat, când de armatele lui Ioan Zápolya, când de cele ale lui Ferdinand. La începutul conflictului, în luna mai a anului 1527, Sebeşul era cucerit de armatele lui Ferdinand, însă în urma presiunilor exercitate de turcii care au sărit în ajutorul lui Zápolya, la mijlocul verii era ocupat de trupele acestuia, locuitorii fiind nevoiți să suporte încărtiruirea a nu mai puțin de 300 de soldați, care s-au retras la începutul toamnei, la nord de râul Mureș. S-au întors însă în luna octombrie, şi au fost alungați din nou de trupele lui Ferdinand, care contraatacau dinspre Sibiu. În anul 1531, Sebeşul a capitulat definitiv în faţa armatelor lui Zápolya, care îşi stabilea aici cartierul general. De la Sebeş, acesta a coordonat bătăliile cu Ferdinand de Habsburg, reuşind ca la finalul anului 1537 să-şi consolideze suficient de bine poziţia, încât în 29 decembrie adversarul său cerea un armistiţiu. La noua situaţie contribuiau şi victoriile obţinute de Zápolya în acea toamnă în Ungaria Superioară, coroborate cu faptul că doi dintre cei mai influenţi oameni ai regatului, P. Perenyi şi E. Bebek, trecuseră de partea sa.

În aceste condiţii, s-a încheiat pacea de la Oradea, în 24 februarie 1538, punându-se capăt războiului. La 23 martie 1539, are loc la Székesfehérvár, căsătoria lui Ioan Zápolya cu Isabella, iar în anul următor, în 22 iulie 1540, regele murea în reşedinţa sa de la Sebeş, la 15 zile după ce s-a născut fiul său, Ioan Sigismund Zápolya.

În această clădire, al cărei nume a rămas Casa Zápolya, s-au întrunit ulterior mai multe diete ale ţării, în anii 1547, 1550, 1552, 1556, 1557, 1657 și 1659, în care s-au luat hotărâri importante pentru Transilvania, la cea din 1659, ținută în 24 mai, adoptându-se și prima stemă a Principatului.

COLECȚIA  „SAVA HENŢIA”, DEOSEBIT DE VALOROASĂ: 44 DE LUCRĂRI 

Din anul 1953, muzeul oraşului adăpostește importante colecții de arheologie, istorie, artă, etnografie, etnografie africană (colecția exploratorului Franz Binder) și Ştiințele Naturii. Dintre acestea, deosebit de valoroasă este colecţia „Sava Henţia”, care cuprinde 44 de lucrări: 34-ulei pe pânză, 6-ulei pe carton, 2-acuarele, un desen şi o lucrare ulei pe lemn, toate aceste opere fiind reprezentative pentru activitatea pictorului dintre anii 1871 şi 1902. Dintre aceste lucrări, ultima a fost achiziţionată în anul 2016 („Portret de femeie-Bălaşa Albulescu”-1871, Paris), iar şapte lucrări au fost restaurate în ultimii ani: „Soţia artistului-Irma” (1875), „Portret de bărbat-protopopul Ioan Tipeiu” (1896), „Portretul Ecaterinei Tipeiu” (1896), „Portret de bărbat-dr. Krasser” (1881), „Portret de bărbat-Primarul Maxim din Pianu de Sus” (1899), „Portret de bărbat” (1876), „Portret de bărbat-Al. Lahovari” (1900), ultimele patru în urma finanţării obţinute de la Administraţia Fondului Cultural Naţional în cadrul proiectului „Sava Henţia din nou acasă. 170 ani de la naşterea artistului”, implementat în anul 2018, ocazie cu care s-a reorganizat şi modernizat expoziţia permanentă dedicată pictorului.

Cu o cotă de vânzare în creștere, lucrările artistului se tranzacționează pe piața de profil cu sume cuprinse între 750 și 7000 de euro, potrivit catalogului operelor de artă adjudecate între 1995 și 2011, publicat  în lucrarea lui Dan Tudor, Indexul independent TUDOR-ART, din anul 2012.

 

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 20278 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*