M-am măritat de ziua mea. De Petronela Rotar

rotarÎn ziua în care am împlinit 39 de ani, m-am măritat. Da, iar. A treia oară. Nu vă obosiți, toate glumele și miștourile care puteau fi făcute pe tema asta le-am făcut, deja, în familie. Mama-mare, de exemplu, a zis că îmi dă binecuvîntarea, dar e ultima, să bag seama bine. Cele mai multe le încasez de la copii și bărbat: auzi, ție la a treia căsătorie ce îți mai zic oamenii, că nu mai pot spune casă de piatră, îți zic servus? Mie ar trebui să mi se dea un premiu ecologic, ceva, că iau o femeie uzată, refolosită; dacă mă grăbesc, intru în top 3 soți etc.

Multă vreme, și înainte, dar mai ales după o căsnicie care a durat doar 8 luni nenorocite la propriu, mi-am zis că nu voi mai face niciodată asta. Că nu e nevoie de așa ceva, într-o relație, dacă e să fie bine, poți și fără, ce atîta căsătorie? Știu cupluri de 10, 11, 15 ani, cu copii unele, care nu s-au mai căsătorit. Da, dar știu și cupluri care au stat 14 ani împreună, iar cînd ea a întrebat ce se întîmplă mai departe, el a plecat. Iar instinctele de femeie dusă îndelung la terapie și care a citit multă psihologie îmi șoptesc că acolo, de multe ori, e lipsă de asumare și frică. Asta mi-a și zis cînd l-am întrebat de ce vrea neapărat să se însoare cu mine, la ce ajută căsătoria, ce e nevoie de actele alea? Că e asumarea unei responsabilități și dovadă de maturitate și implicare. Așa că am zis da. Asta se întîmpla în urmă cu ceva vreme, anul trecut, de Crăciun. Doar că eu nu eram deloc pregătită pentru așa un pas. De fapt, nu eram deloc pregătită pentru o relație reală, cu un om real și disponibil, pentru care nu nunta petronelatrebuia să lupt, să proiectez, să aștept, ci doar să trăiesc zilele așa cum vin, una după alta. Iar eu nu făcusem asta niciodată în viața mea. În 39 de ani. Dar revelația asta nu a venit așa de ușor.

Nu era greu? Am făcut eu să fie greu.

Povestea asta nu e literatură. Este despre femei care nu știu să se lase iubite. Care nu cred că merită să primească iubire, fără efort. Care fac alegeri nepotrivite, toată viața, inconștient.

Cînd crești într-o familie unde iubirea nu ți se oferă doar pentru că ai venit pe lume, așa cum am făcut eu, ajungi să simți că nu meriți să fii iubit. Din copilăria mea, nu îmi amintesc niciun moment de afecțiune. Niciodată, nimeni, nu mi-a zis că mă iubește, cînd eram mică. Nu m-a strîns în brațe cînd mi-era greu. Nu m-a alinat. În schimb, am primit lovituri, palme, insulte, batjocuri. Nu aveam instrumente cu care să decodific ceea ce mi se întîmpla, să înțeleg, să iert. Am tras singura concluzie posibilă, la vîrsta aia: că eu nu sunt suficient de bună, de frumoasă, de deșteaptă, de cuminte, ca să fiu iubită. Că cei care se presupune că au grijă de tine și te iubesc, te abuzează. Convingerile astea despre mine și despre cum decurg lucrurile în lume m-au urmărit, inconștient, toată viața și mi-au modelat toate alegerile de viață. Care au fost, fără excepție, în aceeași direcție: bărbați abuzivi (niciodată fizic, asta nu am mai permis, însă sărăcan de mine, nu vedeam că e același lucru, cumva) sau indisponibili. De ce dracu’ ai face una ca asta?

Citește mai mult pe acestblogdenervi.ro

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 21997 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*