Ioan Hădărig, prezent la Alba Iulia în cadrul Târgului de carte Alba Transilvana cu volumele „Aripile cerului”, „Imagini cu zei interzişi” și „România literară, Aiud – 1930”

afis_A3_aripilecerului_4carte.cdrEvenimentul va avea loc duminică, 10 mai 2015, de la orele 13.00, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia și este organizat de către Consiliul Judeţean Alba, Bibilioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba, Fundaţia „Inter-Art” Aiud și Centrul Cultural “L .Rebreanu” Aiud în cadrul Târgului de carte Alba Transilvanana,  ediţia a VIII-a şi a Festivalului Internaţional Lucian Blaga, ediţia a XXXV-a, Alba Iulia

Ioan Hădărig

Licenţiat al Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale, specializarea: Sociologie; Master: Literatură şi cultură românească în context european, Facultatea de Istorie şi Filologie

Volume publicate:

poeme : „Iubirea pe o cruce de nisip”,1996; „Lupta nebunului cu valul”, 2002, „Apocalipsa după Ioan”, 2007, „Trupul amantului ucis”, 2008, „Atingerea singurătăţii”, 2012, „Poemul tăcerii/Poème du silence”,traducere în limba franceză de Marcela Hădărig,   2013; „Aripile cerului” (2014) „Imagini cu zei interzisi”(2015)

„Imagini ale Aiudului de altădată”, album/poem editat în 7 limbi, în colaborare cu Robert Lixandru, ediţia I – 2008, ediţia a II-a şi a III-a – 2011, ediţia a IV-a, 2014

studiu monografic/eseu :

„ROMÂNIA LITERARĂ, Aiud – 1930”, Editura TipoMoldova, 2015

„ROMÂNIA LITERARĂ, Aiud – 1930. Studiu monografic sau trei repere (contradictorii) ale situării în afara istoriei culturale europene”, ediţia I – 2010, ediţia a II-a – 2011 in revista Aiudul literar

aripile cerului 1Ediţii îngrijite:

Nicolae Kőmives – „Cana de fum” (Fiarele liniştii), Biblioteca revistei „Sfidări”, Dachau, Germania, 1999;Nicolae Kőmives – „Autoportret în zgomotul oglinzii”, Editura Alethea, Bistriţa, 2000, Maria Pussy Gligor – Hulea – „Cântecul vieţii, cartea amintirilor”, Aiudul literar, nr. 25/2005, Livia Rebreanu-Hulea – „Cântecele mele” (memorii şi poeme), Aiudul literar, nr. 28/2008, Nicolae Kőmives – Vânătoare luminoasă cu fiare îngenunchiate, 2013…

Realizator şi coordonator al lucrărilor (în colaborare):

„Caietele Rebreanu”, Editura „ Altip”, Alba – Iulia, 2000; „Caietele Concursului de proză scurtă „Liviu Rebreanu”, Editura „Altip”, Alba – Iulia, 2000; „Pictori aiudeni” (album) ”, 2000.

Antologii : „În cuvânt” (nouă poeţi aiudeni), Editura „Radu Bărbulescu”, Munchen, Germania 1998, Des mots batis en silence” – „Cuvinte zidite în tăcere”, traducere în limba franceză de Marcela Hădărig, (Aiudul literar, nr.26/2006 – ediţia I şi Aiudul literar, nr. 27/2007 – ediţia a II-a)

Activitatea literară şi culturală:

Director artistic al Fundaţiei „Inter – Art” Aiud.  Manager al Centrului Cultural L. Rebreanu Aiud.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba – Hunedoara din anul 2011

Referinţe critice la volumele Iubirea pe o cruce de nisip  (1995), Lupta nebunului cu valul (2002), Apocalipsa după Ioan (2007), Trupul amantului ucis (2008) Atingerea singurătăţii (2012), Poemul tăcerii/Poème du silence (2013) Aripile cerului (2014) selectiv:

„… atrăgând atenţia prin concizia versului, prin lapidaritatea expresiei şi mai ales printr-o debordantă denunţare a locurilor poetice, căutate anume, ca într-o continuă nevoie de definire şi autodefinire prin vers a stărilor emoţionale. Ioan Hădărig este preocupat de încărcarea valenţelor poetice ale cuvintelor – pentru el poezia înseamnă în primul rând cuvântul – decantând prin combinaţia lor semantică, o nesfârşită stare de exultanţă coloristică de imagini, adesea în vecinătatea manierei suprarealiste de combinaţie simbolistică /…/ E o poezie de un tip special al notaţiei lirice, poetul fiind preocupat mereu nu atât de transformarea imagistică a trăirilor, cât de numirea lor simbolică, printr-o debordantă alăturare metaforică a cuvintelor.”

CONSTANTIN CUBLEŞAN (1996)

Volumul de debut Iubirea pe o cruce de nisip, subintitulat fals jurnal de dragoste 1985-1986, Editura Şcoala Albei, Alba Iulia, 1996, cu o postfaţă de Ion Mărgineanu valorizează, redundant, ipostazieri ale cuvântului. Traiectul, sinuos, de supunere al vorbei/scrisului demarează cu tentativa de încartiruire a lexemului fiară. Deconcertant, eul liric îi alocă acesteia atribute sacrale, ca analgezic teluric, dar şi ca simbol al permanenţei sau spasmelor interiorităţii.

Nebunul nu este de sorginte donquijotescă, ci un monarh autoînvestit al cuvintelor, aristocraţie care-i oferă prilejul orgiastic şi consumist de-a devora „târfele iubirii” care-l încorsetează, dorind să-l scape de demonul creativ, printr-un act ignic, de purificare, profană însă. (Cuvântul fiară). Atitudinea de reverenţă faţă de predecesori se reflectă diacronic în  tripticul Cuvânt pentru EminescuCuvânt pentru BlagaCuvânt pentru Arghezi, scală ce inventariază, imnic şi criptic câteodată, instrumentarul spiritualităţii lor. Cuvântul răstignit comportă o puniţie a sinelui, o flagelare circumscrisă atât motivului peregrinului, cu iz suicidal, cât şi, în secvenţa strofică secundă, o metaforă a solitudinii prin imaginea plastică a lupului singuratic, apatia fiinţală şi edificiul hibernal al tăcerii. Nostalgia recuperării cuvântului, a primenirii mijloacelor de expresivitate artistică este dublată simetric şi antitetic de apologia tăcerii.

Cel de-al doilea tom, Lupta nebunului cu valul, Inter-Art, 2002 se articulează simetric şi circular între două repere, rămăşiţele anotimpului, respectiv atingerea singurătăţii. Notele definitorii ale acestuia sunt simbolurile ascensionale subsumate metaforei zborului sau a păsărilor, apa – ca element primordial, vântul, dar şi piatra – efigie a perenităţii. Strategie modernă, artificiu artistic sau inducere a unei noi direcţii de lectură a acestora, à rebours, poetul alege să amplaseze titlul în finalul textului, aspect care le conferă atribute conclusive. În pofida faptului că este un degustător al poemelor cu rimă regulată, Ioan Hădărig optează în scris pentru varianta versului liber, a alternanţei dintre stihurile mai lungi şi cele mai scurte, ceea ce abstrage discursul liric normelor constrictoare ale prozodiei clasice. Obsesiv şi reiterativ este inserată textual tematica erotică, dar aceasta doar în structura de suprafaţă, deoarece autorul învăluie în vocabule afective actul creator. Eul liric îşi arogă disponibilităţi demiurgice, de maieut al feminităţii, într-un elogiu al iubirii carnale, derulate în regim nocturn (În noapte…) Viziunile coşmareşti se conjugă în aprehensiuni lexematice („îndărătnica fiară se ascunde în saliva / cuvântului”), dublate de o poetică a recluziunii, dar care nu omite coliziuni oximoronice cu o exterioritate în care luminozitatea difuză creează o aură intimistă, amplificată de melodicitatea senzuală a celor de la Scorpions (Val iernând în podul palmei). Zidul şi fuga i-a forma unei metafore a iubirii, dar şi a creaţiei. Imaginea feminităţii se propagă, în manieră blagiană, ca un melanj dintre sacru şi profan. Ambiguitatea discursului comportă, la fel ca în cazul lui Nichita Stănescu, interpretări multiple. Frecvenţa verbelor la moduri nepersonale sugerează atât deriziunea şi demonetizarea livrescului, cât şi sordida monotonie, maşinistă a cuplului.

Cel de-al treilea volum, Apocalipsa după Ioan, Inter–Art, 2007, surprinde iniţial rătăciri, alienări ale afectului care implică manifestări intense, dorinţa de imolare a femeii cantonată într-un edificiu retractil de tăcere în faţa dorinţei ardente, astfel încât sinele capătă accente divinatorii, alungând lumina şi instaurând hegemonia întunericului. În pofida combustiei de la început finalul aduce tandreţea protectorală a eului care se limitează la contemplaţii vizuale. Virtuţile benefice ale nocturnului capătă accente zoomorfe în noaptea ca o pasăre de pradă, titlul fiind reluat identic în incipitul textului, ceea ce creează o relaţie de simetrie şi recurenţă, dar şi sugestia închiderii. Întunericul pare a cotropi universul, într-o invazie din care diurnul se lasă învins. Mai pregnant decât în volumele precedente, temporalitatea este una ascendentă şi corosivă, astfel încât recursul la perioada infantilă în poezia copilul din mine, constituie o posibilitate de salvare a alterităţii, dar şi de purificare. Se remarcă deopotrivă amplificarea obsesivă a tăcerii, fie că e una punitivă, a fiului, fie un refuz de devoalare a sinelui care conservă o atitudine ermetică şi cochiliară. (tăcerea fiului). Poetul oferă trepte evolutive ale tăcerii, care se revarsă ubicuu asupra munţilor, a trupului, a tăcerii. Tăcere peste tăcere, aşadar, într-o conspiraţie universală din care comunicarea este repudiată.

… Trupul amantului ucis, Inter-Art, 2008, reia grupajele lirice prezente în cele anterioare inserând 15 texte intitulate simplu, dar numerotate cu cifre arabe, tăceri. Trecerea la plural a substantivului comportă ideea multiplicării ipostazelor tăcerii, care este motivul monocord al tomului. „Tăcerea ca o noapte de cenuşă” din prima poezie va fi amplificată de teroarea istoriei, marcată de singurul element auditiv care punctează trecerea implacabilă a timpului, dar şi monotonia existenţei. (tăceri 2) Deşi liantul evident între poeme îl constituie tăcerea, timpul devine elementul terifiant care dislocă fiinţa, contaminat şi el de tăcere. Subdiviziunile lui, anotimpul, dimineaţa, ora, amintirea, trecutul, mâine sunt toate subsumate nopţii care învăluie tăcerea ca un scut protector. Asistăm deopotrivă la o molipsire, grefată pe un aparent paradox: „câtă noapte poate/ cuprinde tăcerea/ cuvintelor,/ câtă tăcere poate/ ascunde noaptea/ cuvântului”. (tăceri 12) Poemul final, melancolic, induce sugestia extincţiei sau din contră recuperarea, prin apelul la memorie, a sinelui.

DANIELA SITAR-TAUT(2010)

Volumul (Poemul tăcerii) împlineşte alianţa între două simboluri care, privite din interior, aparţin lumii nealterate a începutului: tăcerea şi sugestiile pietrei. Ioan Hădărig, poet al esenţelor tari din lumea imaginilor poetice şi artistul grafician Ştefan Balog propun, fiecare cu instrumentele lui, un joc adânc al semnelor, simbolurilor şi sensurilor: poetul se întoarce spre arhetipul însuşi al Cuvântului,  graficianul spre imaginea pietrificată, lustruită numai cu ochiul, a lumii.

Parcă urmând un avertisment al poetului Mihai Eminescu („Urechea te minte şi ochiul te-nşeală”), poetul Ioan Hădărig găseşte de cuviinţă să se aplece, ca într-un ceremonial de mare clasă, asupra acelor elemente ale destinului care fac omul şi preajma să graviteze în jurul ideii de divinitate, fiecare cu mersul înţelept şi cu o plăcere elegantă de a participa la aceeaşi armonie fascinantă. Poezia devine un fel de cupă în care harul poetului se transparentizată până la Idee, o cupă în care au primit drept să intre, în cercuri concentrice, toate marile valori: de la sacru şi frumos, până la iubire şi ecou, de la copil şi ploaie până la revoltele ascunse ale sufletului.   Grafica însoţitoare a poemelor întregeşte, adesea prin alegorii ale formelor şi prin vagi sugestii metaforice, provocarea înaintată cititorului.

Dialogul artistic este cutremurător: poetul lasă impresia că adună, ca într-un mitic corn al abundenţei, toate imaginile destinului care, însumate, se întorc spre starea de punct din care se nasc toate. Şi cum pentru poet începutul înseamnă tăcere, volumul defineşte tăcerea nu ca pe o formă de protest sau de oboseală, ci ca salvare a conştiinţei asaltate de mozaicul elementelor trecătoare. Pâlnia imaginarului, îndelung stilizată, este una coborâtoare.

Graficianul face exact mişcarea inversă: din centrii fermi ai imaginilor, stilizează zborul, înălţarea, exuberanţa, în fiecare lucrare elaborează povestea înălţătoare a pâlniei destinului. Artistul nu e invadat de conştiinţa vidului, lucrările sale mixează parcă sunete, senzaţii, atitudini, măşti.

Puse cap la cap, cele două pâlnii ale semnificaţiilor formează o superbă clepsidră. Nisipul suntem noi. Un timp devorator, obsesiv, de neevitat, întoarce poezia spre tăcere şi pietrifică forma, în acelaşi act de salvare.

DIANA CÂMPAN (2013)

Poemele lui Ioan Hădărig se nutresc dintr-o obsesie recurentă. Nucleul acesteia e vieţuirea în clipă. Toate imaginile acestor poeme dau seamă de relaţiile conştiinţei lirice cu timpul. Experierea timpului e chiar tema acestor poeme. Frântura, clipa se recunosc în tonul sacadat al versurilor.Vieţuirea în clipă strecoară în poeme o afectivitate negativă. Subiectul liric e dispus să recepteze anxietăţi. O zonă crepusculară a sufletului, atinsă de accente expresioniste, se recunoaşte în fiecare imagine. Aşadar, timpul trăit ca frântură, clipa prezentă acum şi aici, timpul amintit, timpul presupus sunt personajele lui Ioan Hădărig. Lirismul se constituie preponderent prin confesiuni austere, lăsând loc şi interpelărilor în sâmburele cărora se poate vedea o conştiinţă angoasată. Marca poemelor e solitudinea. Singurătăţi tenace îşi pun bornele şi nasc nelinişti în fiecare vers. Poetul exhibă un imaginar fără retorisme, versurile au sobrietatea unor sentinţe.

AUREL PANTEA (2015)

 

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 18859 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*