INTERVIU Diana Maria Lupean. “Imposibil” e doar un simplu cuvânt!

În ciuda unei afecțiuni grave, o tânără din Alba Iulia ne oferă, în fiecare zi, o lecție despre curaj și determinare. A trecut prin 13 operații, a stat în picioare la 5 ani și a început să meargă la 10. Nu s-a gândit, niciodată, să abandoneze școala sau lucrurile pe care a visat să le facă. A terminat Facultatea de Psihologie iar acum se pregătește pentru un master. La 23 de ani, Diana continuă să scrie cea mai frumoasă poveste, cea a vieții ei. Și ne arată că “imposibil” e doar un simplu cuvânt!

Diana, îți propun să începem acest interviu cu rugămintea de a ne spune câteva lucruri despre dizabilitatea ta…

Diagnosticul meu principal este Tretrapareză Spastică Sechelară și a fost descoperit la vârsta de 1 an, în urma unui control neurologic la care s-a observat că am urme pe creier din cauza unei meningite făcută imediat după naștere. Meningită de care părinții mei nu au fost informați la timp și care a provocat aceste probleme de sănătate. M-am născut prematur, la 7 luni, în urma unei sarcini cu probleme și multe amenințări de avort. Pe lângă diagnosticul de care vorbeam, mă mai confrunt cu o miopie forte, multiple probleme cu coloana, platfus, strabism și alte lucruri care se afla în directă legătura cu afecțiunea principală.

E un diagnostic grav…

Vorbim despre o boală neuro-locomotorie care afectează sistemul nervos central și duce la dezvoltarea incorectă a sistemului locomotor (mușchi, oase, tendoane), care este mult mai rigid și lipsit de forță și coordonare decât în mod normal. Acest lucru duce la probleme de echilibru, incapacitatea de a rezolva activități ce presupun efort fizic crescut, un mers deficitar și dificultate în mișcare. Eu fac parte dintre cei cu gradul cel mai grav, cărora li se dau foarte puține șanse de a merge vreodată singuri. Am stat în picioare pentru prima dată la 5 ani și am început să merg la 10. În urma a 13 intervenții chirurgicale și antrenamente dure de recuperare, desfășurate pe parcursul a multor ani, am reușit să mă recuperez în proporție de 70-80% și să fiu aproape în totalitate independentă. De obicei, acest diagnostic vine și cu un retard mintal asociat, situație în care e puțin probabil să te poți recupera suficient încât să te poți descurca singur. A existat și la mine riscul, eu începând să mă dezvolt mintal abia după vârsta de 1 an, când mi-a fost descoperit diagnosticul și mi s-a administrat tratament. Din fericire a fost la timp și nu am rămas cu un deficit din punct de vedere cognitiv.

Care sunt problemele cu care te confunți în viața de zi cu zi?

Cea mai mare ar fi deplasarea în afara casei. Având probleme de echilibru nu pot, singură, să cobor sau să urc borduri ori scări fără balustradă, să merg pe gheață sau pe podele alunecoase. E de domeniul fantasticului să pot circula neînsoțită, autobuzul nu e adecvat, oamenii nu au răbdare, trecerile de pietoni îmi ridică probleme, multe instituții nu au balustrade, așa că mi-e imposibil să intru. Mersul, spre exemplu, după o pâine, rivalizează pentru mine cu escaladatul unui munte. Nu pot și nu voi putea niciodata să folosesc o bicicletă, să merg pe role sau să alerg.

Cu toate acestea ai reușit să nu abandonezi școala.  Mai mult decât atât ai absolvit psihologia și te pregătești pentru un master…

Legat de școală, transportul a depins și depinde de ajutorul familiei sau apropiaților. Când m-am mutat la facultate, fiind singură, lucrurile s-au complicat.  Mereu a trebuit să găsesc persoane pe care să le plătesc să mă ajute. Până la un punct am putut utiliza taxiul, fiindcă putea veni până în fața căminului, dar apoi s-au pus bariere în parcare și accesul mi-a fost blocat. Așa că a trebuit să găsesc, din nou, alte variante.

Cum ai reușit să te descurci la cursuri, de-a lungul timpului?

O mare problemă e aceea că nu pot scrie la fel de repede ca ceilalți, lucru care, vă dați seama, îmi crează multe dificultăți. Diferența e doar de câteva secunde dar e suficient pentru a mă face să nu pot ține pasul. În final, am renunțat la notițe, pe care le cer de la colegi, și mă concentrez pentru a memora cât mai mult. De asemenea, vederea diminuată mă condiționează să stau mereu în prima bancă. Chiar și așa sunt situații în care am dificultăți.

Cum s-au purtat cu tine colegii și profesorii?

E atât de greu să rezum în câteva cuvinte. În 15 ani de școală, fără să pun grădinița, am întâlnit tot felul de tipologii și reacții. La început, mulți colegi au fost distanți dar, în timp, mi-am făcut și prieteni. Nu foarte mulți. Unora le-am stârnit milă, alții m-au ignorat, alții au ținut la mine și eu la ei. Știi cum e, în viață lucrurile sunt mereu împărțite. Sunt foarte multe situații în care, persoane străine sau chiar mai apropiate, au vorbit pe la spatele meu, pe stradă sau în diferite colectivități. Obișnuiesc să nu-i mai aud, să-mi văd de drum. Îmi vine acum în minte un episod din clasa a V-a, când toți copiii, cu excepția mea, au fost invitați la pizza, de ziua unui coleg. Știu că am plâns mult. Legat de profesori, nu-mi amintesc vreo atitudine aparte. Nici în sens negativ, nici pozitiv. Mulți m-au îndrăgit pentru caracterul meu puternic, deschidere, implicare și determinare. Altora nu le păsa de elevi, deci nici de mine. Pentru alții am fost un “ghimpe-n coastă”, care vorbea prea mult. E problema lor. Eu sunt fericita cu gura mea “mare”. Am întâlnit și câțiva dascăli pricepuți, oameni frumoși. Și sper să mai adaug câțiva pe listă în viitor, mai ales în anii de master.

Care este cea mai neplăcută amintire care te leagă de școală? Dar cea mai frumoasă?

Țin minte că, în primul an de liceu, am stat singură în bancă un semestru întreg.  A fost un sentiment terifiant de marginalizare. Ulterior, am avut colege cu care am legat prietenii frumoase, cu care am împărțit aceeași bancă, sunt amintiri care nu se uită vreodată. Suntem și-acum prietene, le consider surorile mele.

Ce faci în prezent și care sunt planurile tale de viitor?

În prezent sunt absolventă de psihologie și urmează să încep un master de specializare pe terapie cognitiv-comportamentală, la Cluj. Visul meu de 8 ani e să fac psihologie și de 3 ani a devenit limpede că vreau să devin psihoterapeut. Sper ca totul sa decurgă firesc, în 2 ani să intru sub supervizare și să încep să lucrez. Între timp vreau să mă angajez part-time dar încă nu știu ce voi gasi și cum va fi. Mi-e puțin teamă, îți mărturisesc sincer. Orașul e nou, profesorii și colegii la fel. Voi sta în chirie cu iubitul meu, e și asta o noutate, va trebui să ne ocupăm singuri de toate. Prioritățile mele rămân studiul, cititul, voluntariatul, călătoriile, investițiile în oamenii apropiați, lucruri care mă vor ajuta să mă dezvolt ca om.

Ce mesaj ai avea, în final, pentru cei care au citit acest interviu ?

Să rămână mereu creativi pentru a putea să găsească soluții la nenumăratele probleme care le ies în cale. Să nu lase sistemul să le spună că NU se poate. Să știe că sunt singurii care pot spune ce pot sau nu pot să facă cu viața lor. Să nu ignore educația, sub orice forma ar accesa-o, fiindcă e singura modalitate de a-ți depăși condiția, indiferent că e vorba de o dizabilitate sau nu. Nu vă fie teama să încercați!

Text adaptat după un articol publicat de Social Chair România

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 19531 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*