Imposibilul

comsaRomânii sunt o naţie bizară. Când te uiţi la sondajele de opinie, peste 75% dintre intervievaţi consideră că ţara merge într-o direcţie greşită. Cam tot atâţia consideră că întreaga clasă politică este coruptă, că trebuie o schimbare radicală şi că „tinerii” (ca şi cum tinerii ar avea doar calităţi) trebuie să se implice mai mult pentru o schimbare reală. Aproape toţi cred că Biserica şi Armata sunt instituţii credibile, iar Parlamentul, Guvernul, sau Preşedintele se zbat undeva sub 10% credibilitate. Toţi îşi doresc o schimbare în bine, însă, pentru confirmarea bizareriei… nimeni nu face nimic. Nimic.

Din aceste motive şi din multe altele nu avem o societate civilă, nu avem mişcări politice revoluţionare şi nu avem schimbări politice adevărate. Suntem perfecţi în criticile noastre pe Facebook, pentru că nu trebuie să ne asumăm nimic. Suntem poeţi şi esteticieni, însă când e vorba de practică, suntem praf! Pulbere fină, vorba Paraziţilor…

Probabil unele idei de mai sus vă sunt familiare, de altfel dumneavoastră le generaţi, poporul român, care doriţi schimbarea în bine dar nu faceţi nimic pentru a o ajuta să se întâmple. O să deschid mai jos un raţionament mai puţin familiar omului simplu, românului de rând, care însă poate părea interesant cititorului inteligent al acestui text.

Ce înseamnă Puterea în România? Cum a fost ea dobândită şi cum se perpetuează, ciclic, între aceeaşi oameni?

Dacă ţineţi minte, timp de o jumătate de secol ţara noastră s-a „bucurat” de beneficiile comunismului hardcore, alungându-şi Regele din ţară, omorându-şi sau trimiţând la muncă silnică intelectualitatea, slujind principiile schimonosite ale lui Lenin şi Stalin, pe model românesc. La pachet, am avut şi un retardat drept Preşedinte, un „patru-clase” ajuns dictator, şi o revoluţie confiscată de post-securiști şi post-comuniști, să nu cumva să intre pe mâna unor oameni mai dezgheţaţi, cum erau liberalii sau ţărăniştii în 1990.

Ce s-a întâmplat după 1990? Epoca Iliescu 1990-2004 şi epoca Băsescu 2004-2014. Post-comunism şi post-securism, cu un scurt intermezzo Emil Constantinescu, învins jenant de „servicii”, după cum singur se smiorcăia în 1999. Vi se pare că avem mai multă libertate de exprimare? Poate. Însă „mainstream”-ul, formatorii de opinie, aşa-zişii analişti politici, este în integralitatea sa controlat de cele două mari găşti care îşi dispută puterea în România de 25 de ani! 25!!! De ani! Incredibil de mult! Intolerabil de mult!

Ce au reuşit să facă aceşti oameni cu România? În primul rând au vândut tot ce era de vânzare, apoi şi-au instalat manechine politice în fiecare instituţie şi au devalizat constant, ciclu după ciclu electoral tot ce mai avea ţara asta de exploatat.

Am urmărit critic oamenii din „sistem”, le-am văzut abilităţile în a-şi însuşi bunul public, banul public, neruşinarea cu care încăleca şi subjuga instituţiile, le sug energia şi performanţa şi le parchează în conturile şi în vieţile lor de moguli, ca şi cum li se cuvin. Nu spun aceste lucruri din frustrare, pentru că am o viaţă liniştită, nu am nevoie de nimic care să mă tenteze să-mi schimb spiritul şi traiul. Spun aceste chestiuni pentru că sunt convins că, odată şi-odată aceste lucruri trebuie să se oprească.

Privind regional şi gândind naţional, mă bucură mult faptul că Statele Unite ale Americii vor fi tot mai preocupate de Estul Uniunii Europene şi NATO. Recent, cei care gândesc politica externă a Statelor Unite au asumat o linie clară anti-corupție pentru această parte a Europei. Aşa cum s-a activat lupta cu terorismul la nivel global după 11 septembrie 2001, astăzi se instalează această nouă paradigmă, regională, lupta cu terorismul nostru, instituţional, corupt, care a ţinut în subdezvoltare majoritatea populaţiei în România şi în ţările vecine, îmbogăţind nejustificat o peliculă fină de băieţi deştepţi.

În aceste circumstanţe, cu o Rusie bezmetică la graniţele Europei, cu un NATO care este scos din amorţire după vreo două decenii, România se poate schimba. Nu vreau să spun că sunt vreun vizionar, sau că văd şi înţeleg lucruri pe care alţii nu le văd, însă – deşi nu am acces la informaţiile la care au acces cei care controlează azi România – am făcut ceva. Am elaborat un plan detaliat al acestei posibile schimbări şi am făcut şi prima mutare, firavă, a acestei construcţii revoluţionare ambiţioase. Săptămâna trecută am înregistrat la OSIM marca unui nou partid politic, care să poată fi o platformă de exprimare publică şi politică pentru cei 75% care nu mai cred în foştii şi actualii guvernanţi, pentru milioanele de deştepţi de pe Facebook care nu fac nimic pentru a însemna cu adevărat ceva, pentru milioanele de ţărani care sunt prostiţi cu zahăr şi ulei din patru în patru ani.

Am fost descurajat de toată lumea, am fost considerat naiv de către unii sau copil de către alţii, însă am făcut primul pas. Urmează mulţi alţii, foarte complicaţi şi descurajanţi. Trebuie să strângem semnături şi să ne înscriem la Tribunal, este posibil să fim contestaţi, amânaţi, probabil şicanaţi. Trebuie să găsim surse de finanţare în fiecare judeţ, sau măcar în câteva judeţe, trebuie să plătim accesul pe mass-media, trebuie să ne extindem în teritoriu şi să ne încăierăm cu monştrii care controlează această ţară. Ştiam toate aceste lucruri, însă nu am dat şi nu dau înapoi. Singurul lucru de care mă tem este că nu voi găsi oameni. Vorba aceea – câtă lume! Şi cât de puţini oameni!

În zilele acestea, după Paşte, o să definitivez grupul de iniţiativă care va constitui nucleul partidului. Am demarat dialogul cu oameni de afaceri români şi străini, pentru identificarea unor soluţii realiste pentru programul nostru economic. Am început dialogul cu câţiva teoreticieni politici de excepţie, pentru a alege cea mai bună orientare doctrinară, sincronizată cu evoluţiile lumii civilizate. M-am consultat şi mă voi consulta în continuare cu diplomaţi străini, ca să am cele mai obiective opinii despre propria-mi ţară… ca român poate sunt subiectiv, sau pătimaş. Nimic nu este imposibil. Am oameni dragi lângă mine care mă susţin, în idealismul sau în naivitatea mea.

În afară de toate cele de mai sus, de la „Revoluţia” din ’89 nu mai ascult Angela Similea sau Corina Chiriac, ascult un gen mai nou, mai proaspăt de muzică, făcut de afro-americani. Afro-americanii care sunt descendenţii celor care au venit pe corăbiile de sclavi, acum 350 de ani, în Virginia. Afro-americanii care au dat lumii cei mai mari atleţi, cei mai admiraţi cântăreţi, care au dat oameni politici precum Martin Luther King sau Malcolm X, care au dat şi un Preşedinte ţării în care stră-străbunicii lor au venit în lanţuri pe corăbii negre. Muzica se numeşte hip-hop. O muzică în care respectul de sine şi încrederea în forţele proprii sunt esenţiale. În care imposibilul nu există. Sau este ridiculizat. Cum face Jay Z de exemplu – „Difficult takes a day, impossible takes a week!” (Ce e dificil îmi ia o zi, ce e imposibil îmi ia o săptămână!).

Cred că o mişcare politică relevantă, care să aducă şi schimbarea de atâta amar de timp aşteptată de români, trebuie să aibă în geneza ei un model american. Ca să simplific, aşa cum europenii au părăsit Europa în căutarea Lumii Noi, sătui de sărăcie şi latifundiari, tot aşa şi românii trebuie să abandoneze actuala clasă politică, şi să facă ceva. Ceva cu adevărat relevant politic şi social. Cum ar fi proiectarea şi realizarea unui nou Stat Roman. Cu adevărat democratic, cu adevărat echitabil în distribuirea bunăstării, după merit şi implicare. Aşa cum africanii au ajuns sclavi în America şi s-au ridicat, ridicând un continent odată cu ei, aşa trebuie să ne ridicăm şi noi odată.

Avem oameni buni în ţară, avem mulţi oameni de calitate plecaţi afară. Sunt încă oameni buni în serviciul public, călcaţi în picioare de incompetenţi, sunt oameni buni în şcoli, în spitale, în armată, deloc răsplătiţi după calitatea muncii lor. Avem tineri patrioţi în servicii, care nu pot respira din cauza vechilor moravuri. Avem sociologi şi filosofi care se vând pe un croissant în Jardin du Louxembourg şi mulţi tineri talentaţi care mănâncă franzelă cu sana la 35 de ani, filosofând în gol. Suntem sclavii propriei noastre pasivităţi sociale.

Am aşteptat 25 de ani, n-aş mai sta totuşi 350… Eu. Nu ştiu voi cum simţiţi?

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 20575 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*