Îmi plac oamenii care ridică umbrela sau o lasă pe lângă ei, atunci când se întâlnesc cu tine, prin ploaie. Pur și simplu mi se pare că sunt oameni care atunci când fac ceva se gândesc la ceilalți, de lângă ei. Unii și zâmbesc atunci când fac asta. Chiar dacă îi plouă, în secundele acelea, cât stau descoperiți. E clar, ăstia sunt din filmul care îmi place. O fac ca să nu își agațe umbrela de a mea, o fac cu zâmbetul pe buze, adresat mie. Ai spune că sunt amabili. Da, dar amabilitatea asta e ceva ce reflectă starea interioară a sufletului lor. De bunătate.
Nu știu, mi-a venit gândul ăsta când mergeam pe stradă, sub umbrela mea, în una din multele zile ploioase din această perioadă. O mare de oameni, majoritatea încruntați, grăbiți, ascunși, cu problemele lor mari sub umbrelele lor mari, de sub care puțini ieșeau. Ridicau umbrela sau o lăsau într-o parte, zâmbeau când vedeau că și eu făceam același lucru și își continuau drumul. Inconstienți, poate, că o parte din probleme dispăruseră sau că poate chiar se rezolvaseră atunci când s-au ridicat umbrelele și ne-am zambit. Din amabilitate, să zicem.
Sper că v-ați prins, asta nu e o rețetă magică. Nu așteptați zile ploioase și nu vă plimbați prea mult prin ploaie ridicând umbrela și zâmbind la toți trecătorii pe care îi întâlniți, asta nu o să vă rezolve toate problemele. Eventual, o să vă aducă o raceală zdravănă, dacă insistați. Aș spune că asta e o chestie pe care, atunci când e să fie, să o observați cu atenție. Mie mi-a produs o stare de bine, am conștientizat că există încă, în lumea asta, bunătate. Oamenii sunt buni și atunci când constat asta, parcă și eu mă schimb în mai bine. Spune-i cum vrei, puterea exemplului, energie pozitivă, Dumnezeu, spune-i tu cum vrei, dar să fii conștient că asta e ceea ce ne salveaza pe lumea asta și ne scoate la lumină.
E așa o „modă” în a părea tot timpul nemulțumit în fața celorlalți, negativist si mereu ocupat, prea ocupat ca să te mai gândești câtă energie negativă poți să împarți în momentul în care faci asta. Asta pățind pe propria piele, nu vorbind din povești. Și în rolul principal, de nemulțumit, și în rolul secundar, de „primitor”de nemulțumire. Deci, vorbind în cunoștință de cauză.
Cât de nefericiți sunt, oare, cei care se opresc din a mai zâmbi? Mi-e și groază să mă gândesc ce durere au în suflet. Și mi-e necaz când văd că e atât de simplu să ajungă, iarăși, să zâmbească dar, totuși, nu o fac. Nu trebuie decât să salte o simplă umbrelă și să zâmbească. Nu trebuie decât să se „îmbolnavească”de bunătatea din celălalt. Când ai prieteni care îți ies în cale și îți zâmbesc din toată inima, cum te simți? Te molipsești de bucuria lor. Ia ce e gratuit de la cel bun de lângă tine iar apoi dă mai departe. Unde am ajunge dacă am face asta? La lumină, nu ascunși sub niște umbrele…
Aceste ganduri v-au fost oferite de Aristocrat Boutique
facebook: Aristocrat Boutique Alba Iulia
Fii primul care comentează