Drumul spre casă mi se pare o binecuvântare și parcă de fiecare dată văd în amintire, în timp ce îl parcurg, toate drumurile de la primul până la ultimul. Și pe cele cu trenul și pe cele cu mașina, pe cele cu prieteni sau singur. Au fost drumuri în care am fumat mult, am plâns, am râs, am vorbit la telefon, am făcut planuri, m-am dus înainte obosit, energic, triumfalist sau umil, în toiul unei suferințe-rejecții, după nedreptăți, greșeli personale sau chiar obrăznicii. Mereu m-am dus însă cu un drag de nedescris. Simțeam încă de la Apold mirosul de casă. Bunătatea părinților, unică, sinceră, mereu cu sufletul deschis. Și cum am mutilat uneori parte din acești ani, captiv în contexte din care nu aveam curaj să ies și îmi tot rupeam vechile răni, refugiat vremelnic prin vreun domiciliu rece, acolo unde nicio rază din soarele dragostei nu pătrunsese vreodată. Țin minte că odată mi-am stricat toată bucuria acceptând un compromis, pe care la vremea respectivă nici măcar nu îl vedeam ca pe un compromis, ci ca pe un fapt firesc, de spirit de echipă, între oameni care, cică, aveau năzuințe comune. Probabil că m-a afectat tare, cu cât am conștientizat mai mult, cu atât mai tare. Habar nu aveam câte și mai câte urma să mai trăiesc. Apoi, în ani, tristețea când, ajuns acasă, aflam câte o veste tristă. Înspăimântător șir de pierderi, plecări, oameni, tineri, mai puțin tineri, se petreceau ca pe un front al iubirii, dispărând. Pe acel front eu am mers mereu să-mi arăt dragostea, părinților, prietenilor. De câte ori nu greșeam, în mecanica unei evoluții, uneori forțate, de ce să nu recunosc. Și parcă evoluția respectivă, ideea că dacă ai obținut ceva, undeva, sau că tu, personal, ai progresat, ar trebui urmată de așteptarea ca și ceilalți 
să-și echivaleze progresul. Cât de greșit am gândit. Dacă aș fi dascăl nu mi-aș lăsa elevii să mă idolatrizeze, chiar dacă aș fi cel mai bun dascăl din lume. Mi-aș da seama, conștient de natura mea înclinată greșelii, cum ar putea răni o scânteie de indiferență sufletul proaspăt, neatins de vicii și carii. O altă fațetă a mea, scăpată din chenarul modelului. Șarje de vorbe, gesturi, atitudini care poate într-o lume mai fragilă ar putea răni mortal. Și de unde această stare? Cu ce tip de emoții e îmbibat sufleul atât de ușor inflamabil? Ce activează ca o parolă perfectă tot sistemul unor tristeți, supărări, ca niște capitole neîncheiate, apar pe displayul cotidian, de parcă mă strigă și îmi cer: „dă-mi o încheiere, spune-mi ceva care să sune verosimil!” Și atunci încep să greșesc, să caut să dau iraționale explicații, la fel cum iraționale sunt stările care cer astfel de răspunsuri și mă las copleșit de afecte sau de resentimente. Tot ce oferim cu atât de multă precauție celorlalți, în codificările de limbaj și comportamente, convertim în monede mărunte pe care le aruncăm cu tot cu pușculiță în capul celor pe care îi iubim. Poate asta e drama noastră. Să nu ne putem rupe de acest du-te-vino, ca transfer de emoții, din trecut în viitor și iar în trecut. Un prezent strivit între toate acestea, în care suntem lipsiți de capacitatea de a acțiune și a răspunde cu ceva. „Poți acum, fă ceva!” Și tu să alegi tot calea vechii limbi, învățate demult, inactivă, o limbă moartă, nici măcar onomatopeică, formată dintr-un limbaj interior al durerii. O limbă pe care tu o auzi și tu o suferi, iar atunci când se exprimă, cuvintele prind, nu rodul, ci otrava unor vorbe care dor. Toate în van. Lupți, aprinzi felinarul ca să vezi de ce anume te împiedici când cazi mereu și vezi, apoi dai la o parte, te ferești. Mâna îți obosește, lași felinarul, adormi și te comporți ca într-un vis în care n-ai control, inconștient, doar iei act de imaginile care vin spre tine. Chiar și dacă te-ai trezi, tot n-ai putea schimba ceva și te culci la loc, știind sigur că visul va continua tot în felul în care se desfășura atunci când, speriindu-te, te-a trezit. Și dacă mă sperie, de ce îl retrăiesc, de ce mă întorc în același vis obositor, plin de dureri. A trăi comprimat contrastul dintre o puternică iubire și neputința de a ține sub capac emoțiile unor vechi dureri (nici nu știu dacă este de dorit asta) poate fi uneori un supliciu. Timpul prea scurt dintre apropiere și distanță, ambele factori de contrast în a arăta iubirea dar și tristețea.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează