Discurs despre neputinţă

petronela rotarO ştii. Ah, ce bine o ştii, n-ai mai şti-o!

Te îneacă. Îţi paralizează simţurile. Te umple cu furie revărsândă, îţi inundă creierul. Îţi simţi reţelele neuronale măturate  precum şoselele de coastă de tsunami.

O plângi, cu pumnii strânşi, cu dinţii scrâşnind, cu lacrimile şiroaie pe chipul împietrit. Ai sparge ceva. Nu te laşi. O înghiţi, înghiţituri mărunte, nemestecate, o simţi cum alunecă în stomac pe uscat.

Îţi juri că nu o să mai ajungi în situaţia asta. Că nu o să te mai laşi umilită. Îţi juri şi mai plângi puţin. Cu deznădejde plângi. Adevărul e că nu prea ai soluţii. Eşti la mâna oricui, atunci când există miză, atunci cînd ai ceva de pierdut. Iar mamele singure au mereu ceva de pierdut. Nu poţi riposta, nu poţi să te ridici şi să pleci. Te gândeşti că trebuie să pui pâinea aia amară, udată de lacrimi, pe masa copiilor tăi. Pui capul în pământ, te laşi umilită. Simţi neputinţa cum te suguşă, vezi negru în faţa ochilor. Te gîndeşti că în altă ţară nu ai fi putut păţi aşa ceva. Nu ai fi fost mereu la cheremul unui bărbat frustrat, emasculat de prezenţa ta, care să te umilească cum ştie şi poate el mai bine. Păţeşti asta de prea mulţi ani. Bărbatul-şef, bărbatul-soţ, bărbatul-(aşa-zis)prieten, bărbatul-(ne)bărbat.

Ridici ochii din pământ. Îţi spui că ai pierdut o luptă mică, una mică de tot. Infimă.  Ai pierdut multe lupte mici, ai plecat de multe ori îngenucheată, înlăcrimată. Dar nu ai fost făcută knockout niciodată. Niciodată, auzi?

Te-ai ridicat, ai mers mai departe, chiar dacă ai umblat strâmb, şchiopătat. E o lume a bărbaţilor şi tu ai ales să îi înfrunţi, nu să li te supui. Nu ai fost de vînzare şi ai fost pedepsită pentru asta. Aspru. Încă ţi se dă peste bot. Încasezi. Apoi va veni o vreme când nu vei mai încasa. Ştii sigur asta.

Nu înţelegi mecanismul prin care o fiinţă puternică loveşte una slabă, doar pentru că poate. Că are cum şi cu ce. Că e în poziţia în care poate da bocanci în gură. Şi dacă tot e aşezat atât de bine, de ce să nu profite. Şi zbang, încă un bocanc în dinţi.

Acum îţi ştergi lacrimile, înghiţi nodul. Îţi priveşti neputinţa din ochi în retrovizoare. Apeşi ambreiajul, bagi în marşarier. Respiri adânc, din suspin. O să le arăţi tu lor. O să le arăţi tu. Lor.

Despre Redacția ProAlba 30258 Articles
Contact: office@proalba.ro | 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*