Cine era „curva”?

predescuN-am mai scris demult ceva amestecat, așa cum îmi place mie. Am încercat să scriu disciplinat, ba pe teme de interes general, ba pe teme psihologice sau chiar sufletești, cum a fost dispariția lui Tata Chițu sau strădania mea dramaturgică. Mie îmi place însă să scriu amestecat. E un scris care din păcate nu produce bani. E o senzație plăcută, ca și cum aș scrie despre tehnologie și apoi aș sări la fân și la amintirea unui Mureș călduț, cu pietre colțuroase și cu unele moi, care se sfărâmau sub greutatea piciorului și cu intra nămolul lor ce îmi intra sub unghiile de vacanță, netăiate.
Ieri eram, de pildă, în Tramvaiul 32. În el era o femeie cam la 40 plus, îmbrăcată în negru, cu adidași roz, impecabili, și cu atitudine de matroană. Dar n-o judec. Nu e vina ei că era așa arsă de intemperii și că se abrutizase facial, în pofida formei corpului încă foarte ok. Vorbea la telefon cu un tip care probabil că era în Marea Britanie. Femeia i-a spus zâmbind despre nevoia ei de 100 de lire. Apoi, după răspunsul primit a început să se enerveze crescendo. O iau pe scurt cu descrierea. A început să înjure, nici că păsându-i de ceilalți din tramvai, care o priveau și se minunau. De ce se minunau, nu știu. Pe mine, care mă suisem încărcat negativ în tramvai, vulgaritatea ei m-a relaxat. De ce? Păi pentru simplu fapt că iar mi s-a dat ocazia să am acces la o parte din România reală și la scenetele ei ei și în al doilea pentru că am făcut o analiză. M-am gândit cine este „curva”(nu din punct de vedere sexual) dintre cei doi – ea sau cel din Anglia. Tipa i-as spus deci direct că este o p… și că așa o amăgește, folosind alt cuvânt pentru amăgire, dar asta era ideea, că o duce cu vorba deja de multe luni și că are și ea nevoie de 100 de lire. E chiar așa mult o sută de lire, a întrebat retoric. Apoi iar niște înjurături, unele groaznice, alte nu chiar așa de exagerate. Ce uimea era într-adevăr era nu atât vocabularul, cât construcția lui. Limbajul comun al unei periferii de secol XXI. Într-un fel ea semăna cu o clonă nefericită a Tinei Turner care a luat un pumn în figură de la Mike Tysson. Și iar i-a zis ăluia: „să moară mă-ta, „ie” chiar așa mult o sută de lire. Păi ce mai e băi p…100 de lire în ziua de azi? Că n-am nici eu de niciunele și pe tine te doare în p… , numai mă duci cu vorba. Lua-te-ar dracii să te ia. Bă, c-le, du-te în p…mea de aici. Păi dă-te-n morții mă-tii și dă-te „drecu” în gâții mă-tii de jigodie!” Apoi la fiecare încheiere de paragraf punea câte o concluzie legată de acea sută blestemată. Toată discuția se desfășura pe acompaniamentul unui „ritm de tobă cubanez” cum a proclamat un adolescent cu tricou alb, șapcă și ochelari de soare, care se uita insistent în ochii călătorilor. Din păcate am ajuns repede la Unirii și norocul a fost că urmam același itinerariu, pe la trecerea de pietoni de la Fântâni, când am mai putut auzi: „Dă-te drecu de jeg, că atunci când mă pui să stau într-un fel, așa stau și îți fac toate poftele, da să moară copiii mei de ți-oi mai răspunde la telefon. Să te duci în p…mă-ti la nevastă-ta!” apoi a mai ascultat un pic și apoi a replicat rugător: „Da trimite, f…te-n gură suta aia de lire! Ce e chiar așa greu?” a mai ascultat un pic și iar a întrebat retoric: „Cum morții mă-tii să fie mult?” M-am pierdut în decor, având în proaspătă amintire niște copii de lângă bloc, care se alergau, unul având în mână o pungă jerpelită de corcodușe verzi, iar altul un polonic uriaș. Dar frâne, scârțâit de roți, salvări? Fiecare zi trăită în București e cât o zi de viață, din punctul de vedere al consumului de energie psiho-nervoasă, cum ar zice o profă.
Și m-am gândit așa, femeia aia o fi fost ea slobodă la gură, o fostă fetiță, cine știe din ce familie, cine știe cu ce traume la activ și cu ce contexte de viață. Poate că a fost nevoită să se prostitueze din adolescență și apoi a avut copii, o fi luat bătăi, poate chiar o fi furat ca să trăiască sau să se lăfăiască vreo câteva zile. Cu toate astea, după părerea mea „curva” era ăla din Anglia, care o ducea cu vorba, care o manipula de la mare distanță sau poate doar aveau o conversație uzuală și ea desigur că făcea tot ce dorea în lipsa lui. Cu toate astea o simțeam legată de el, chiar dacă îl înjura cu sârg. Și mi-am zis, ia să dau la o parte limbajul, apoi să țin cont de posibilele contexte și să închid ochii să analizez doar tonul vocii ei. Era un ton al suferinței. Ea nu știa să-l facă pe ăla să dea o sută de lire, cum ar ști altele. Într-un fel, printre acele buruieni lingvistice, ea ruga. Era copila care voia recompensa pentru că îi stinsese setea animalică, cine știe de câte ori? Mda, cam asta…

Flaviu Predescu

Redacția ProAlba
Despre Redacția ProAlba 22074 Articles
E-mail: office@proalba.ro Telefon: 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*