Anti-modelul social românesc

A doua dificultate se referă la eterogenitatea Uniunii Europene. Niciodată UE nu a fost atât de eterogenă ca acum, ca urmare a extinderilor din 2004 şi 2007. Cum să se construiască un model social european comun Bulgariei şi Luxemburgului când PIB-ul lor pe cap de locuitor este la distanţă de ani lumină? Cum să stabileşti un salariu minim pentru toate ţările din UE când remuneraţia minimă din Franţa reprezintă un salariu confortabil în România? De asemenea, şomajul nu afectează în acelaşi fel Austria sau Spania, iar statele membre sunt în continuare tentate să practice un dumping social şi fiscal ca să-i atragă pe investitori.

A treia dificultate vizează convergenţa redusă a bunelor practici. Lupta împotriva corupţiei, un fenomen social major, constituie o provocare pentru dezvoltarea economică. Majoritatea regiunilor eligibile pentru Fondul de coeziune, în cadrul obiectivului „Convergenţă” pentru perioada 2007-2013, se află în Europa de Est şi de Sud. Este vorba de sume considerabile care pot reprezenta 2-5% din PIB-ul ţărilor respective. Deci ele sunt râvnite de multe ţări. Se constată că ţările care primesc cele mai multe fonduri sunt şi cele în care se înregistrează cele mai ridicate niveluri de corupţie, cu câteva excepţii. Este suficient să se menţioneze cazul Greciei pentru a se arăta că fenomenul corupţiei nu favorizează nici dezvoltarea nici echilibrul bugetar. Un studiu despre evoluţia practicilor arată totuşi că, din 2004, corupţia a regresat lent în două treimi din noile state membre, dar că progresează în douăsprezece din vechile state membre, printre care Grecia, Italia, Spania şi Portugalia.

În acest context, cum să se construiască un model social european în viitor? Oricare ar fi scenariul luat în considerare, trebuie să se pună pe primul plan solidaritatea, să se eficientizeze folosirea fondurilor comunitare şi naţionale, să se consolideze competitivitatea teritoriilor. Nu trebuie ignorată rigoarea bugetară a binevenitelor decizii anunţate în 2008 în domeniul politicii demografice. Trebuie, de asemenea, mărite productivitatea şi rata de ocupare a forţei de muncă.

În ceea ce priveşte ambiguitatea constitutivă a construcţiei europene, adică tensiunea dintre naţional şi comunitar, două scenarii sunt luate în considerare. Primul se bazează pe dificultăţile de finanţare a datoriilor suverane care să ducă la explozia zonei euro, chiar a UE. Sprijinit de mişcări populiste şi naţionaliste care prezintă revenirea la moneda naţională drept modalitatea de reluare a controlului asupra parametrilor importanţi ai politicii economice şi sociale, acest scenariu este evident împotriva creării unui model social european.

Al doilea scenariu vizează accelerarea trecerii la o Europă federală. Acest lucru s-ar realiza prin trecerea progresivă de la un federalism monetar, via euro, la un federalism bugetar, prin controlul exercitat de Bruxelles asupra bugetelor naţionale, în vederea unei guvernanţe economice care nu ar avea credibilitate fără un federalism politic. În timp ce precedentele transferuri de suveranitate nu par să fi avut rezultatele scontate, rămâne de dovedit dacă această opţiune ar fi mai benefică pentru o mare majoritate a cetăţenilor europeni. Or, în acest context de criză, o dezbatere democratică are şanse reduse.

Revenind la România, modelul social este unul departe de a fi creionat măcar. În ultima vreme se încearcă eliminarea inechităţilor sociale iniţiate pe fond electoral în ultimii ani. Fundul sacului obligă la austeritate. Corect. Dar cum se împacă atunci creşterea economică, clamată de actualii guvernanţi, cu rămânerea pe loc a salariilor şi pensiilor, a veniturilor populaţiei în general din ultimii ani, şi cu majorarea nejustificată a preţurilor produselor de larg consum? Auzim tot mai des refrene precum „trebuie să strângem cureaua” şi „sacrificiile românilor”… Sacrificii pentru ce?, se întreabă cei mai mulţi dintre noi… Pentru ca lor, celor care ne conduc, să le meargă tot mai bine, şi nouă, celorlalţi, mai puţin bine, sau deloc bine! Sărăcirea populaţiei României cunoaşte acum cotele cele mai înalte după decembrie 1989. Şi atunci pentru ce să se sacrifice oamenii? Eventual tot pentru „ei”, conducătorii ţării, pentru adepţii sloganelor de tip „ei cu ei şi noi cu voi”, sau „facem ce trebuie”…, în traducere liberă „noi pentru noi şi voi…treaba voastră!”Măcar de-am auzi de ceva mai bine de acum încolo!